Pe lângă datoria noastră de a căuta frumosul în lume, mai avem și datoria de a căuta mereu adevărul. Acest lucru nu este niciodată ușor, pentru că mintea, aflată în căutarea adevărului, este mereu tentată de plauzibil. Înfometată de sens, mintea omenească riscă să se sature cu primele sensuri pe care le găsește, ori cel mai adesea, valoarea de adevăr a acestora este foarte mică. Asta pentru că, de obicei, când suntem înfometați de sens, e pentru că acesta lipsește. Avem foarte puține date pentru a ajunge la un adevăr, și poate pe undeva suspectăm că adevărul nu ne va aduce liniștea interioară pe care o căutăm cu ardoare, sau, cu alte cuvinte, adevărul e absurd. Uneori, explicațiile cu care ne îndestulăm pot fi cumva benefice, sunt felul nostru de a ne adapta la adevărurile absurde ale vieții: cum este moartea unui om drag. Inventăm explicații despre destin, de pildă, și asta ne liniștește puțin durerea.
Uneori însă, primul sens care ni se prezintă este nu numai fals, ci și dăunător.
Așa se întâmplă în doliul patologic. Un om moare: moartea oricărui om este absurdă, chiar dacă toți murim până la urmă. Moartea e prototipul absurdului, lucrul pe care nimeni nu îl poate accepta pe de-a-ntregul vreodată. Putem să sperăm măcar să acceptăm că nu putem accepta moartea, și să trăim oricum, cu tot cu regretele noastre, așa cum sunt viețile tuturor oamenilor. Până atunci însă, fiecare dintre noi se străduiește să dea un sens, cât de cât plauzibil, morții. O facem în mod automat, este un efort inconștient, voința noastră nu ne aparține în asemenea momente, frânele sunt preluate de mecanismele de adaptare ale minții la absurd. Uneori însă, primul sens pe care mintea îl găsește este un sens rău, infamant, toxic. De exemplu: „eu sunt vinovat”. Poate dacă îl duceam mai devreme la spital, poate dacă știam la ce doctor să ne adresăm, poate dacă l-aș fi încurajat mai tare să își ia medicamentele... Explicația plauzibilă a vinovăției se potrivește ca o mănușă pe durerea și suferința doliului. Nu contează că e falsă, sau, mai rău, indeterminabilă, mintea se va agăța imediat de semnificația ei facilă și, odată sedusă în acest fel, îi va fi extrem de greu să se mai despartă de ea. Inflexibilitatea convingerii de vinovăție va părea ciudată celor din jur, și psihiatrul o va eticheta poate ca „idee delirantă”, sau cel puțin „obsedantă” (asta dacă omul își dă seama, rațional, de iraționalitatea sentimentului de vină). Dar suferința persoanei aflate în doliu patologic este încercarea de a restabili o ordine logică într-un univers descumpănit.
O încercare sortită eșecului, care, ca orice dis-adaptare, sau mal-adaptare, generează reacții negative în lanț. Cei dragi, rămași alături de tine, vor suferi la rândul lor văzându-ți suferința. Uneori, suicidul pare concluzia logică, pedeapsa binemeritată și ispășirea vinei, dar, ca orice moarte violentă, va aduce cu ea o cantitate uriașă de absurd și durere pe care cei rămași vor trebui să o suporte la rândul lor. Ca orice tulburare psihică, depresia din doliul patologic este rezultatul și generatoarea unui cerc vicios.
Fiind doar un psihiatru, nu am niciun fel de răspuns la întrebările absurde pe care universul ni le impune. Am însă datoria de a încerca măcar să caut adevărul atunci când el îmi scapă, și să nu mă mulțumesc definitiv cu niciun sistem de credințe și explicații care pare să-mi inducă o anxioliză temporară. Acest lucru nu este însă doar datoria unui medic, ci și o tendință naturală a conștiinței oamenilor. Și chiar dacă nu putem nici măcar să sperăm că vom avea răspunsuri definitive și mulțumitoare, simplul fapt de a continua să ne punem întrebări poate avea surprinzătoare „efecte antidepresive”.
