În însemnarea de față continuăm delimitarea entității, conceptului și rolului numit „psihiatru”.
Și va fi o delimitare mai ales negativă, adică ne vom referi mai ales la ceea ce NU este un psihiatru, și mai precis, la două roluri care uneori îi sunt atribuite, în mod total greșit: temnicerul și preotul.
Când psihiatria practică a apărut în Europa, la scurt timp după Revoluția Franceză, ea era o inițiativă profund umanistă și umanitară. Primul psihiatru este considerat, în mod tradițional, Philippe Pinel, care, primind șefia azilului Bicêtre - în care era literalmente întemnițați la grămadă bolnavi psihici, răufăcători, vârstnici și vechi sifilitici, și, mai târziu, a prestigiosului spital Pitié-Salpêtrière, a desfăcut personal (sau așa spune legenda) lanțurile pacienților uitați acolo. Medicul Pinel s-a gândit de asemenea că acești oameni meritau mai mult - prin simplul fapt că erau oameni - decât să fie pur și simplu înlăturați și depozitați acolo unde nu deranjează. Merită cel puțin curiozitatea noastră: curiozitatea medicului, și încercarea de a găsi o cale de comunicare și chiar o formă de terapie („terapia morală” o numise Pinel).
Doar pentru că niște medici au luat locul temnicerilor nu a însemnat însă că societatea a devenit dintr-o dată conștientă de nevoia acestor oameni de a fi primiți înapoi într-însa. Boala psihică, în formele ei cele mai grave, a fost sinonimă dintotdeauna cu alienarea (vechii psihiatri francezi chiar așa se numeau, „alieniști”), dar o bună parte din alienare nu era efectul direct al bolii, ci reacția instinctivă, dar nocivă, a restului oamenilor, a ceea ce numim generic „societate”. Instinct care persistă și astăzi, când ai crede că valorile occidentale, de egalitate și umanism, ar fi trebuit să prevaleze. În conștiința colectivă, psihiatria este cea care se ocupă cu elementele indezirabile ale societății. Ori, în timp ce acest lucru este în mod fundamental fals, psihiatria trebuie să aibă grijă să nu cumva să-și asume rolul coercitiv pe care societatea tinde să i-l impună, și nu se poate feri de acest pericol decât evoluând permanent, și orientându-se mereu către comunitate, chiar dacă în anumite cazuri spitalele psihiatrice sunt necesare, pe termen scurt. Însă noi, psihiatrii, păstrăm o anumită aură sulfuroasă de autoritarism, care nu face decât să ne bruieze și așa complicata relație terapeutică cu pacienții noștri.
Pe o cu totul altă axă a mentalului colectiv, psihiatria este învăluită de o aură misterioasă, ba chiar mistică. Acest lucru din mai multe motive:
- răsfrângerea, asupra psihiatrilor, a enigmei pe care multe tulburări psihice o constituie. Cu mult timp înainte să existe psihiatrie, exista fascinația intelectuală pentru boala mintală. De aici până la ideea falsă cum că psihiatrii ar fi deținătorii unei cunoașteri aparte despre străfundurile întunecate ale ființei umane, despre abisurile nebuniei și hăurile delirului, e doar un pas. Psihiatrii nu dețin o asemenea cunoaștere. Ei au două avantaje față de restul lumii: nu se feresc să vină în contact cu boala psihică, și au o oarecare ordine în idei. Desigur, ei trebuie să fie la curent cu ipotezele genetice, biologice, neuropsihologice despre originea tulburărilor psihice, precum și cu mijloacele terapeutice disponibile, dar nu este nimic „inițiatic” în această cunoaștere foarte profană. Există o dimensiun e pseudo-inițiatică a întregii medicini, dar asta este o altă istorie.
- disciplinele „psi” au apărut în contextul unui declin al influenței religioase și al unei sărăciri simbolice accelerate a culturilor occidentale. Lucrul ăsta îl remarcase deja C.G.Jung, iar Paul Ricoeur, vorbind despre „maeștrii suspiciunii” (Marx, Nietzsche și Freud), observa că la acest declin au contribuit din plin marii întemeietori ai disciplinelor „psi”. Psihiatria și-a avut rolul ei, în secolul XIX, recunoscând o origine bio-medicală a unor fenomene care înainte erau frecvent demonizate superstițios.
Nu pot vorbi despre vastul ansamblu al celor care vor să se ocupe cu mintea omenească, dar psihiatria nu are și nu a avut niciodată pretenția să suplanteze în vreun fel vreo credință religioasă. Psihiatrii, în ciuda unei zicale populare, NU sunt „doctorii sufletelor”. Psihiatria nu operează cu conceptul de „suflet”. Psihiatria nu face judecăți de valoare și nu emite verdicte morale (decât, într-un sens limitat, în domeniul forensic). Ea nu își permite să dicteze un comportament etic sau dezirabil, și nici măcar nu încearcă să normeze. Psihiatria, ca toate ramurile medicinei, încearcă să aline suferințe, atunci când i se cere acest lucru. Dacă suferiți de o depresie majoră, și sunteți o persoană credincioasă, acest lucru vă poate ajuta. Psihiatria vă poate ajuta și ea, și nu există nicio contradicție sau concurență la mijloc. Sunt însă lucruri și domenii fundamental diferite.
Și, cel mai important, psihiatria, ca și psihoterapia, este nu este directivă, atunci când vine vorba despre viața de zi cu zi a omului. Atunci când aveți o problemă de viață, și îi cereți un sfat psihiatrului dumneavoastră, el ar putea să-și dea cu părerea, după cum îi dictează bunul simț și avantajul detașării. Dar ar rămâne doar o părere, bună sau proastă, care nu v-ar impieta cu nimic libertatea. Și chiar când problemele sunt strict psihiatrice, decizia ultimă vă aparține mereu. Psihiatrul nu e un părinte, din niciun punct de vedere, ci un profesionist, iar psihiatria - o meserie.
