În contextul mișcărilor sociale românești din ultimele săptămâni, fusesem astăzi invitat la o emisiune tv unde urma să se discute despre tipologia protestatarilor, punctul meu de vedere urmând să fie cel psi. Emisiunea s-a contramandat (din pricina viscolului), așa că voi scrie aici cele câteva gânduri pe care le-am învârtit în cap despre subiect.
Încercarea de a identifica un tip de personalitate „protestatară”, deși e un demers foarte interesant, are șanse de succes doar în afara unui protest colectiv, de dimensiuni mari. Există într-adevăr anumite tipuri de persoane care au o mai mare ușurință în a spune ce gândesc, ce simt, și în a-și cere drepturile (dimensiunea asertivă a personalității). La capătul spectrului, există persoane ale căror revendicări nu vor avea niciodată sfârșit sau satisfacție, eternul protestatar și procesoman, care se imaginează într-un perpetuu război cu un univers malevolent și perfid - personalitatea paranoidă. Și există persoane care nu vor fi niciodată în stare, în condiții normale, să ridice capul, persoane supuse, timide, care nu cer altceva decât un pic de liniște și stabilitate.
Însă aceste tipuri sau trăsături de personalitate sunt semnificative tocmai pentru că sunt autonome, și în bună măsură independente de mediu. Ele nu au nimic de-a face cu ce se întâmplă acum în România, nici cu ce s-a întâmplat la Atena, nici cu „primăvara arabă”, nici cu occupy Wallstreet.
De altfel, în toate discuțiile din media care au încercat să privească protestatarul din piețe, numitorul comun a fost diversitatea. Diversitate de oameni, diversitate aparentă de interese și țeluri. Spun aparentă, pentru că un țel comun, unic, există.
O împărțire clasică a grupurilor de oameni, pe care sociologul Ferdinand Tönnies o stabilea acum peste un secol, este cea care face diferența între comunitate (Gemeinschaft) și societate (Gesellschaft).
Foarte schematic, comunitatea este organizare mai veche a oamenilor, în care rolurile acestora sunt slab diferențiate, există o oarecare egalitate și primează, nu interesul personal, ci un un interes comun, superior. În comunitate, legile sunt nescrise, sau mai bine zis, sunt scrise în mintea și sufletul oamenilor, care se simt legați moral și afectiv unii de alții, fără nevoia unui control exterior. Exemplul cel mai tipic de comunitate care, deși străveche, e mereu vie, este familia.
Societatea este o formă mai evoluată, mai nouă, de organizare, în care rolurile membrilor sunt foarte bine particularizate, și rolul trebuie dobândit, nu îți este atribuit din naștere. În societate, nu există un interes superior, ci primează interesele individuale, care se armonizează într-un mecanism mai mult sau mai puțin eficace. Întreaga lume occidentală e compusă din societăți.
Când însă o societate cunoaște eșecul, ceea ce înseamnă că toate interesele individuale sunt trădate, are loc o regresie către comunitate. Aș îndrăzni să spun că, zilele acestea, în locul societății civile românești, cea de atâta vreme amețită, dezorientată, uneori incoerentă, am văzut prefigurarea unei „comunități civile”. Nu este una atât de bine închegată cum e exemplul familiei, ci una izvorâtă dintr-un inconștient colectiv, și plină de pulsiuni inconștiente, ca o fiară din adâncuri al cărei somn e tulburat. Totuși, o comunitate, un al cărei interes superior vrea să iasă la lumină, în câmpul conștiinței noastre, după atâtea decenii de deturnare a conceptului de „patriotism” și de umilințe repetate care au alungat din noi dorința de apartenență la cultura care, până la urmă, face parte din noi și nu se lasă excizată așa de ușor.
Așa că lucrul bun, durabil, pe care eu îl aștept de la mișcările sociale din România este conștientizarea interesului nostru superior, și regăsirea acelor valori altruiste și empatice pe care societatea noastră le uitase: simț civic, dorința de mai bine, implicare, valorile oricărei democrații adevărate, nu legea junglei, care astăzi reglementează orice organizare românească, de la traficul rutier la sistemul sanitar.
Și nu trebuie să uităm că vântul din România nu e unul limitat la România, ci e un ecou al unuia care bate prin toată lumea. Nu întâmplător, în 2011 Time Magazine a lăsat individualismul la o parte și a declarat Protestatarul ca personalitate a anului.
