Eficacitatea simbolică este titlul unui eseu faimos al lui Claude Lévi-Strauss, din 1949, inclus în volumul
Antropologie Structurală. Dacă sunteți medici sau antropologi, probabil știți deja despre ce e vorba. Dacă sunteți francofili, puteți citi integral articolul,
aici.
Încercarea mea de a rezuma ideile principale nu poate fi decât modestă, însă, pentru această postare, va trebui să fie suficientă. Lévi-Strauss scrie despre metodele șamanice de vindecare, pornind de la textul unei incantații a indienilor Cuna din Panama, ce servea la asistarea nașterilor dificile. Întregul ritual e o adevărată poveste, plină de tensiune și dramatism, ce implică un drum inițiatic și lupta dintre duhuri rele și duhuri binefăcătoare. Citez din text (traducerea mea):
Cura [șamanică] constă în a face ca termenii, inițial afectivi, ai unei situații date să devină conceptuali, iar durerile pe care corpul refuză să le tolereze să devină acceptabile pentru minte. Nu are importanță că mitologia șamanului nu corespunde unei realități obiective: bolnava crede în ea, și e membră a unei societăți care crede în ea. Duhurile rele și bune, monștrii supranaturali și animalele magice fac parte dintr-un sistem coerent care fundamentează concepția indigenă despre univers. Bolnava le acceptă, sau, mai bine zis, nu le-a pus niciodată la îndoială. Ceea ce nu poate accepta sunt suferințele incoerente și arbitrare, pe care însă șamanul, apelând la mit, le va pune într-ansamblu care stă în picioare.
Cu alte cuvinte, dacă leacurile unui vrăjitor au efect, e pentru că ele creează sens acolo unde sensul devenise brusc absent. E ca un pansament psihologic, dar mai mult decât atât. Ca acest efect terapeutic să aibă loc, Lévi-Strauss ne spune că sunt necesare trei condiții: credința vrăjitorului în puterea leacurilor sale, credința victimei sau a pacientului în puterea vrăjitorului și, în sfârșit, credința și așteptările grupului, culturii din care vrăjitorul și pacientul fac parte. De fapt, tot după Lévi-Strauss, din această triadă: bolnav-vrăjitor-grup, cel mai important e grupul, și cel mai puțin important e bolnavul.
Distanța de la șamanii sud-americani la șamanismele societății contemporane, pe care medicina le-a botezat, generic, „efect placebo”, nu e prea mare. Știți despre ce vorbesc: efectul placebo este atunci când un medicament te face să te simți mai bine, fără legătură cu principiul său activ, biochimic, ci prin simplul fapt că îl iei. Ca să observi un efect placebo real, trebuie să-l „păcălești” pe bolnav, să-i dai o pastilă de zahăr, sau o fiolă de ser fiziologic (apă cu sare, adică), și să-i spui că de fapt e un medicament foarte potent, cu alte cuvinte, să-i spui o poveste. Prin simplul fapt că medicul este o figură marcantă, cu o mare încărcătură simbolică, a societății occidentale, și că pacientul are încredere în el, pilula de zahăr s-ar putea să aibă un efect. Efectul placebo. Sigur, să faci așa ceva nu este etic, însă efectul placebo este prezent peste tot. În primul rând în medicamentele active. Atâta timp cât avem de-a face cu pacienți conștienți, efectul palpabil, biologic, e mereu dublat de un efect placebo. O serie întreagă de remedii „alternative”, homeopate, din diverse plante, etc, sunt capabile de un important efect placebo. Cei care le comercializează augmentează efectul placebo prin poveștile remediilor. Cu alte cuvinte creând/inventând sens, sporind eficacitatea simbolică. Cu cât un remediu are o poveste mai captivantă, mai credibilă pentru pacient, cu atât mai mare va fi eficacitatea lui simbolică. Medicina modernă deja rămâne mult în urmă la acest capitol. Oricât aș explica eu pacientului despre neuromediatori, transportori de monoamine, receptori pre- și postsinaptici, lucruri greu de digerat pentru oricine, nu pot concura cu o explicație ce implică meridiane energetice ce circulă prin corp ca niște fluvii de lumină, influențe astrale, memoria apei, sau chiar argintul viu, diavoli în corp și alte asemenea istorisiri fascinante care sunt asociate remediilor non-medicale.
Desigur, niciuna dintre aceste istorisiri nu va avea eficacitatea puterii șamanului în tribul său, pentru că, în societatea occidentală, niciun sistem de credințe nu mai este dincolo de suspiciune, și Universul vine la pachet cu o doză masivă de haos și non-sens.
Nu știm exact care este mecanismul efectului placebo. Antropologia a furnizat această explicație, a eficacității simbolice, care este coerentă, întrucât orice suferință se reflectă în subiectivitatea absolută, în minte. Tratând mintea, putem alina suferința, deși riscăm să trecem pe lângă suferințe mult mai profunde (se știe cât de slab este efectul placebo în cancere, de exemplu). Lévi-Strauss observă, de altfel, cât de asemănătoare sunt tehnicile șamanice curei psihanalitice (ce cunoștea o explozie de popularitate la vremea publicării articolului, după sfârșitul celui de-al doilea război mondial). Sigur, explicațiile sale structuraliste au probabil defectul că sunt ele însăși creatoare de sens, cu alte cuvinte, dacă vreți, sunt ele însele încărcate de un fel de efect placebo.
Eseul lui Lévi-Strauss conține însă o lecție importantă pentru medicină. Diverșii vindecători se folosesc de efectul placebo; medicina clasică îl privește cu suspiciune și cu teama de perturbare a efectelor „reale” (de asta avem studii placebo-controlate). Rămâne însă remarcabilă observația antropologilor că sistemul de credințe al bolnavului (individului), și chiar și spectacolul pus în scenă de vindecător/medic (da, și noi medicii avem o întreagă scenografie) sunt mai puțin importante în ecuație decât grupul, decât lumea aparte din care pacientul vine. Medicii o ignoră adesea: pentru ei, pacientul e singurul important. Poate că nu avem întotdeauna acces la acea lume, dar ea merită măcar interesul și curiozitatea noastră. Suferința oamenilor e foarte adesea lipsită de sens. Felul în care omul trăiește suferința este însă mereu încărcat de semnificații. E foarte probabil că secretul succesului relației dintre noi și pacienții noștri să se afle pe undeva pe acolo, în lumea al cărei sens trebuie să-l înțelegem.
