Atasament si confruntare

In teoria atasamentului termenul “confruntare” are urmatorul sens : “exprimarea deliberata sau spontana a experientei noastre subiective a ceea ce inseamna sa fii la capatul de receptie al comunicarii pacientului” (Wallin, p.275)

In Dex termenul “a confrunta” este definit ca ”a pune față în față două sau mai multe persoane pentru a verifica adevărul spuselor lor” sau “a putea face față unei situații, probleme etc. (deosebit de) dificile”.

In privinta primului sens oferit de dictionar lucrurile cred ca sunt relative simple. Uneori exprimarea subiectivitatii terapeutului il ajuta pe pacient sa verifice efectul pe care il are asupra lui, ii poate oferi un model de deschidere emotionala, etc.

Cel de-al doilea sens insa mi se pare mai bogat in semnificatii, pentru ca automat ne face sa ne intrebam despre situatia, chiar deosebit de dificila, la care poate fi supus pacientul prin confruntare.

Intrebarea aduce in mintea mea ecoul cunoscutelor cuvinte ale lui Bion, cum ca in cabinet se afla doua persoane inspaimantate…inspaimantate unul de subiectivitatea si necunoscutul celuilalt. Atlfel, de ce s-ar mai intalni daca nu sa exploreze tocmai acest teritoriu?

Accentul pus pe latura cognitiva a travaliului terapeutic poate induce in eroare, sugerand ca terapeutul stie exact sau ar trebuie sa stie exact ce si cum sa faca, intelege sau ar trebui sa inteleaga de fiecare data perfect ce se intampla si are mereu la indemana instrumentul potrivit pentru nevoia si dorinta pacinetului. Atlfel de ce s-a mai numi profesionist, nu?

Accentul pus pe latura emotionala, favorizat in psihoterapia psihanalitica, ne arata insa ca intalnirea celor doi nu are un traseu determinat dinainte…intalnirea emotionala nu numai ca nu stim daca se va petrece, iar odata petrecuta nu stim cu exactitate unde va duce…ca si pentru pacient si pentru terapeut este o necunoscuta.

Astfel, la fel cum pacientul poate fi confruntat cu experienta subiectiva a terapeutului, prin excelenta terapeutul este confruntat cu experienta subiectiva a pacientului adica cu un complex de trairi si comportamente ce se intampla la nivele diferite de profunzime, complex, se pare, imposibil de descris coerent.

Si in timp ce spaima (d)in ochii pacientului ar putea aparea acestuia lipsita de orice noima, terapeutul, in contact cu, dar nu  prada propriilor spaime, stie ca trairile astea se intampla cu un sens (si scopul terapiei este de a-l afla) iar efortul impreuna de a le numi este benefic.

A-l cunoaste pe celalalt ne aseaza, fie ca suntem pacienti sau terapeuti, in fata unei frumoase provocari. Deschidere si vulnerabilitate, apatie si indiferenta, ura si violenta…toate sunt acolo…sa le intalnim…sa ne intalnim…sa ne confruntam!