Hipermobilitatea articulară

Despre hipermobilitatea articulară

Hipermobilitatea articulară este condiția care afectează modul în care articulațiile se mișcă, în sensul depășirii nivelului normal de mișcare. Afecțiunea vizează, cel mai frecvent, genunchii, coatele, încheieturile mâinilor și degetele.

Este rareori diagnosticată ca o afecțiune medicală gravă, dar în unele cazuri poate provoca dureri ale articulațiilor, ceea ce face necesar un regim obligatoriu al exercițiilor fizice adecvate.

Sindromul de hipermobilitate articulară este definit ca o tulburare a țesutului conjunctiv. Ligamentele țin articulațiile stabile, le împiedică să se miște prea mult sau prea departe în afara intervalului osos. La persoanele cu sindrom de hipermobilitate articulară, ligamente sunt prea laxe și exagerat de flexibile, ceea ce poate provoca o senzație dureroasă.

Diferența dintre hipermobilitatea articulară și sindromul de hipermobilitate articulară este dată de senzația de durere și de frecvența diagnosticului.

Hipermobilitatea articulară este destul de des întâlnită la persoane care își pot deplasa articulațiile dincolo de intervalul normal de mișcare. Cele mai afectate de hipermobilitate sunt articulațiile coatelelor, degetelor și genunchilor.

La cei mai mulți oameni, hipermobilitatea nu provoacă dureri sau probleme medicale. Sindromul de hipermobilitate articulară este întâlnit mai ales la copii și tineri și afectează mai ales persoanele de sex feminin și pe cele de origine asiatică și afro-caraibiană. Acest sindrom se îmbunătățește, de obicei, odată cu vârsta.

Factori de risc

Deși cauza exactă care provoacă condiția hipermobilității articulare nu este pe deplin cunoscută, studiile au arătat că afecțiunea tinde să apară în familii. Cercetările consideră moștenirea genetică ca principal factor de risc pentru dezvoltarea acestei afecțiuni, mai exact rolul pe care îl joacă genele implicate în crearea colagenului.

Colagenul este proteina care determină flexibilitatea articulațiilor, dar și gradul de tensionare a ligamentelor și tendoanelor.

Un alt posibil factor de risc este existența unor alte afecțiuni de bază, cum ar fi sindromul Ehlers-Danlos, care denumește un grup de boli ereditare, care afectează țesuturile conjunctive. Hipermobilitatea articulară este principala caracteristică a acestei boli care se manifestă generalizat și cu complicații osteoarticulare adiacente.

Diagnosticare

Pentru diagnosticare, medicul ortoped va efectua un examen fizic pentru a testa gama de mișcări ale articulațiilor. Testarea se realizează utilizând scorul Beighton, care măsoară flexibilitatea articulației pe o scară de nouă puncte. Fiecare din următoarele mișcări este punctată cu un punct:

• aplecare înainte cu așezarea mâinilor pe podea, fără a îndoi genunchii;
• îndoirea coatelor spre înapoi (câte un punct fiecare);
• îndoirea genunchilor înapoi (un punct fiecare);
• îndoirea degetelor mari înapoi pentru a atinge antebrațul (un punct fiecare);
• îndoirea degetelor mici înapoi, peste 90 de grade (un punct fiecare).

Dacă scorul este de patru sau peste patru puncte și există și senzație articulară dureroasă, timp de mai mult de două luni, poate fi considerat diagnosticul de sindrom de hipermobilitate articulară.

Medicul poate solicita și efectuarea unor analize de sânge pentru a confirma sau infirma existența unor eventuale afecțiuni genetice.

Prevenţie

Deoarece tulburarea este de natură genetică, nu poate fi prevenită, dar complicațiile pot fi evitate. Principalul demers este acela de evitare a leziunilor articulare prin flexia exagerată a încheieturilor sau a articulațiilor degetelor. Exercițiile de mare impact trebuie evitate.

Pentru a reduce riscul de complicații se pot realiza următoarele exerciții fizice:

• exerciții de întărire a musculaturii din jurul articulației;
• evitarea mișcărilor de hiperextensie a articulațiilor;
• protejarea articulațiilor în timpul activităților fizice prin folosirea unor sisteme de protecție (orteze);
• un program personalizat, detaliat, de consolidare a articulațiilor.