Mastocitoza

Despre mastocitoză

Mastocitoza reprezintă un grup polimorf de afecţiuni produse de proliferarea clonală (de un singur tip) şi anormală de celule denumite mastocite, care se acumulează în piele şi/sau în diverse alte organe extracutanate.

Corespondentul normal, şi anume mastocitul, este o celulă care se găseste în ţesutul conjunctiv şi conţine granule bogate în histamină şi heparină. Mastocitele sunt un tip de celule aparţinând granulocitelor, provenind din celulele stem mieloide. Rolul lor cunoscut este legat de intervenţia în reacţiile alergice şi anafilactice. Ele participă, de asemenea, în vindecarea plăgilor, în protecţia împotriva agenţilor patogeni, în toleranţa imună şi în proliferarea vasculară (angiogeneza).

Mastocitele sunt similare, ca aspect şi funcţie, cu celulele bazofile din sânge. Iniţial, se credea ca ele sunt granulocite bazofile migrate în ţesuturi, în prezent, însă, s-a stabilit că aceste două celule se dezvoltă din linii celulare hematopoietice diferite.

Conform clasificării din 2017 a OMS (Organizaţia Mondială a Sănătății), sunt recunoscute trei subtipuri de mastocitoză, diferenţiate după localizare, distribuţia leziunilor şi a manifestărilor clinice:

• mastocitoza cutanată – este o afecţiune localizată la nivelul pielii, diagnosticată cel mai frecvent la copii, reprezentând 0,1-0,8% din cazurile noi care se prezintă pentru un consult dermatologic; 47-57% din cazuri sunt mastocitoză cutanată maculopapulară, 17-51% mastocitoame şi doar 1-5% mastocitoză cutanată difuză;
• mastocitoza sistemică - este caracterizată de infiltrarea cu mastocite a unuia sau a mai multor organe, altele decât pielea (cu sau fără afectarea pielii), fiind cea mai comună formă manifestată la adulţi;
• sarcomul mastocitar – reprezintă o proliferare tumorală malignă de mastocite, localizată în diverse organe şi foarte rar întâlnită la om.

În general, mastocitoza este considerată o boală rară. Până în prezent nu există date solide colectate privind incidenţa şi prevalenţa mastocitozei, cutanată ori sistemică, nici în Europa, nici în SUA. Totuşi, numărul de cazuri raportate în ultimele decenii a crescut ca urmare a îmbunătăţirii metodelor, a algoritmilor de diagnostic şi a recunoaşterii mai bune a manifestărilor bolii.

Factori de risc

Simptomele sistemice ale mastocitozei pot apărea fie spontan, fie ca răspuns la factori declanşatori ai activării mastocitare, cum ar fi:

• expunerea la soare;
• căldura;
• frigul sau schimbările bruşte de temperatură;
• stresul fizic sau emoţional;
• consumul de alcool, unele alimente;
• înţepături de insecte, veninuri, contactul cu meduze, infecţii;
• medicamente precum opiacee, antiinflamatoare non steroidiene, antibiotic, anestezice, substanţe de contrast, intervenţii chirurgicale, proceduri medicale invazive (colonoscopia, endoscopia, bronhoscopia etc).

Mastocitoza cutanată are predilecţie pentru rasa albă, indiferent de sexul persoanei.

Diagnosticare

Mastocitoza este diagnosticată la două grupe distincte de vârstă :

• în prima perioadă a copilăriei – majoritatea cazurilor, dar nu toate, sunt de mastocitoză cutanată, cu leziuni ce dispar, de obicei, la pubertate;
• în perioada adultă - o majoritate covârşitoare a cazurilor sunt reprezentate de mastocitoza sistemică, boala fiind persistentă şi fără remisiuni spontane.

Diagnosticul mastocitozei cutanate necesită prezenţa semnelor clinice, şi anume:

• macule;
• papule;
• noduli sau placarde cutanate;
• vezicule sau bule (mai ales la copii);
• induraţie difuză a pielii;
• noduli izolaţi sau tumori, având distribuţie simetrică, diseminată, cu tendinţă de cruţare a tegumentelor feţei, scalpului şi palmelor sau plantelor, ori eritem generalizat, brusc apărut (flushing) după frecarea pielii sau după ingestia unui agent ce produce degranularea mastocitelor.

De asemenea, diagnosticul mastocitozei cutanate presupune confirmarea histologică prin biopsia unei leziuni cutanate a infiltraţiei cu mastocite a dermului, precum şi absenţa oricăror determinări sistemice de infiltrare cu mastocite, atât la nivelul măduvei, cât şi a altor organe extracutanate.

Mastocitoza sistemică este o formă de boală caracterizată prin infiltrarea densă multifocală cu mastocite (agregate de >15 mastocite), detectată la biopsia de măduvă osoasă şi/sau a altor organe extracutanate, cu sau fără afectarea concomitentă a pielii. Prezenţa criteriului histologic este considerat a fi criteriul major de diagnostic, iar pentru confirmarea mastocitozei sistemice este necesară şi prezenţa a cel puţin unui criteriu minor dintre următoarele:

În absenţa criteriului major, este necesară prezenţa a cel puţin trei criterii minore.

Au fost descrise şi sunt recunoscute în clasificarea OMS a mastocitozei sistemice cinci subvariante diferite (bazate pe amploarea infiltraţiei cu mastocite, afectarea şi gradul de suferinţă a organelor infiltrate cu mastocite):

• prezenţa de mastocite atipice în biopsiile lezionale;
• prezenţa mutaţiei c- KIT D816V;
• expresia aberantă a receptorilor celulari mastocitari CD25 cu sau fără prezenţa CD2;
• nivele serice persistent crescute de triptază (>20 ng/ml).
• mastocitoză sistemică indolentă;
• mastocitoză lent progresivă (smoldering);
• mastocitoză sistemică agresivă;
• mastocitoză sistemică asociată unui neoplasm de linie hematologică;
• leucemia cu mastocite.

Diferenţierea acestor subtipuri se bazează pe evaluarea la momentul diagnosticului şi, în cursul evoluţiei bolii, a prezenţei semnelor şi simptomelor legate de afectarea organelor ţintă (măduvă osoasă, schelet, ficat, inimă, sistem nervos). Ele se împart în semne B şi C, detalierea lor fiind deasupra caracterului informativ al acestui material.

Diagnosticarea mastocitozei porneşte de la prezenţa semnelor şi simptomelor clinice legate de eliberarea de mediatori mastocitari, asociate cu creşterea persistentă a valorilor triptazei serice (peste 20 ng/ml) sau de evidenţierea, prin biopsie, a afectării mastocitozei cutanate la pacientul adult. Etapa următoare în demersul diagnostic este efectuarea puncţiei aspiratorii şi a biopsiei de măduvă osoasă cu evidenţierea de infiltrate multifocale, dense, de mastocite (>15 mastocite per agregat celular). Investigaţia este absolut necesară pentru că, aşa cum am menţionat anterior, un rezultat pozitiv reprezintă criteriul major de diagnostic.

Evaluarea prin examen imunohistochimic a markerilor celulari: triptază, CD117, CD25 şi CD2 permite confirmarea diagnosticului de mastocitoză sistemică şi este, în plus, utilă în cazul în care masa de mastocite din măduvă (sau alte ţesuturi biopsiate) este redusă.

Testarea moleculară a mutaţiei c-KIT D816V în mastocitele detectate în biopsia medulară sau în alte ţesuturi, ca un criteriu minor, poate fi utilă alături de criteriul major. Mutaţia este prezentă la majoritatea pacienţilor cu mastocitoză sistemică (>90%).

În plus, pentru încadrarea într-unul dintre subtipurile de mastocitoză, este necesară efectuarea unor analize de laborator şi a unor investigaţii imagistice (CT/ RMN/ osteodensitometrie), recomandate de medicul specialist hematolog, care permit precizarea afectării organelor ţintă şi a prezenţei semnelor B şi C. În acest fel, este posibilă adaptarea şi nuanţarea intensităţii tratamentului pentru fiecare subtip de mastocitoză sistemică.

Prevenţie

Deoarece mastocitoza este o afecțiune genetică, nu există nicio modalitate de a o preveni.