Epstein Barr IgA (VCA+ EA) - Anticorpi

Virusul Epstein-Barr (EBV) infectează aproximativ 95% din populație, până la vârsta adultă; este un virus herpetic limfotrop. Virusul Epstein-Barr (EBV) reprezintă cauza mononucleozei infecțioase (MI) heterofil-pozitive, care se caracterizează prin febră, faringită, limfadenopatie și limfocitoză atipică. EBV este asociat cu câteva tumori umane, incluzând carcinomul nazofaringian, limfomul Burkitt, boala Hodgkin și, la pacienții cu imunodeficiențe (inclusiv SIDA), limfomul cu celule B. Virusul, pus în evidența inițial în limfomul cu celule Burkitt, este un membru al familiei Herpesviridae. Genomul viral este alcătuit dintr-un miez de ADN liniar, dublu catenar, înconjurat de o nucleocapsidă icosaedrică si de anvelopa virală, ce conține glicoproteine. Cele două tipuri de EBV care sunt foarte răspândite în natură nu pot fi distinse prin teste serologice convenționale.

Virusul este frecvent transmis de la adulți la copii și intre adulții tineri prin transfer de salivă în timpul sărutului. Transmiterea prin contact mai puțin intim este rară. EBV a fost transmis prin transfuzii de sânge si prin transplant de măduva osoasă. Ratele de transmitere a virusului sunt înalte, în special, printre pacienții cu mononucleoze infecțioase  si cei cu imunosupresie. Replicarea EBV are loc în epiteliul orofaringian si glandele salivare având drept rezultat eliberarea virionilor din limfocitele infectate si excretarea acestora in salivă.

 La copii infecția este adesea asimptomatică. Mononucleoza infecțioasă apare cel mai adesea la adulții tineri, care nu au prezentat o expunere anterioară la virus. După infecția primar, EBV rămâne în organism pe tot parcursul vieții, într-o stare latentă.

Diagnosticul de mononucleoză infecțioasă se stabilește pe baza datelor clinice (febra, faringita, adenopatii, hepatosplenomegalie), aspectul frotiului de sânge periferic (limfomonocite atipice) si teste serologice (anticorpi heterofili și anticorpi față de proteinele specifice EBV).

Diagnosticul diferențial al mononucleozei infecțioase se face cu infecțiile date de Citomegalovirusul (CMV), Toxoplama gondii, virusurile hepatitice, HIV ce pot induce manifestari clinice si hematologice asemănatoare. Confirmarea diagnosticului de infecție acută EBV este dată de prezența în ser a anticorpilor heterofili. În situațiile în care anticorpii heterofili sunt absenți iar manifestările clinice sunt atipice  pot determina dificultăți de diagnostic. În această situatie diagnosticul de MI poate fi confirmat prin identificarea anticorpilor îndreptați împotriva antigenelor proteice specifice ale EBV, care includ antigenul capsidei virale (VCA) și antigenul precoce difuz [EA(D)].  

O infecție primară curentă cu EBV este definită serologic de apariția precoce a IgM circulante anti-VCA, care ating un nivel maxim la 2 săptămâni urmată de scăderea progresivă până la un nivel nedetectabil. Aproape în același timp, se produce o creștere a IgG anti-VCA. La prima examinare, cei mai mulți (mai mulți de 80%) dintre pacienții simptomatici cu MI prezintă un nivel al anticorpilor IgG anti-VCA apropiate de nivelul maxim.

Majoritatea pacienților cu mononucleoză infecțioasă prezintă la prima testare niveluri crescute de anticorpi VCA IgG si IgM in timp ce VCA IgM dispar in 2-3 luni de la începutul bolii iar VCA IgG persistă pe timp nedefinit la persoanele normale.

În urma determinării ac.anti VCA IgM și ac.anti EBNA IgG, se poate face o evaluare a fazei în care se află infecția (infecție acută, în convalescență sau în antecedente).  Rezultat negativ exclude o expunere la EBV dacă recoltarea nu s-a făcut prea devreme în cursul fazei acute, înainte ca ac. anti VCA IgG să devină detectabili. Dacă există însă  suspiciunea de infecție, se recomandă recoltarea unei noi probe după 10-14 zile. O creștere a nivelului IgG anti-VCA indică un stadiu acut al infecției.