Periartrita scapulo-humerală (PSH): cauze, simptome, tratament

Ce este periartrita scapulo-humerală (PSH)

Periartrita scapulo-humerală, cunoscută și sub acronimul PSH, este o boală frecvent întâlnită în practica medicală, caracterizată prin durere, rigiditate și limitarea mobilității umărului. Această patologie nu afectează direct suprafețele articulare osoase, ci structurile periarticulare – tendoanele, ligamentele, capsula articulară, bursa și mușchii. Din acest motiv, PSH este considerată o patologie a țesuturilor moi, dar cu impact major asupra funcționalității umărului.

Umărul este una dintre cele mai complexe articulații ale corpului uman, având o mare amplitudine de mișcare. Totuși, această libertate vine la pachet cu o vulnerabilitate crescută la leziuni. Particularitatea articulației scapulo-humerale este coaptația imperfectă dintre capul humeral și glena scapulei. Din cauza acestui detaliu anatomic, stabilitatea umărului depinde într-o mare măsură de ligamente, tendoane și mușchi. Orice afectare a acestor structuri poate produce un sindrom dureros și limitativ, caracteristic PSH.

Afecțiunea este întâlnită la ambele sexe, dar are o incidență mai mare după vârsta de 40 de ani, după cum explică Dr. Alin Popescu, medic specialist în medicina sportivă. Persoanele active, implicate în activități solicitante fizic sau repetitive, sunt mai expuse. Totodată, pacienții cu boli cronice (neurologice, metabolice sau cardiovasculare) prezintă un risc crescut de a dezvolta această problemă.

Din punct de vedere medical, există mai multe modalități de clasificare a PSH. Școala medicală franceză distinge cinci forme clinice, în timp ce școala engleză descrie șase entități distincte, printre care: sindromul de, impingement ( conflict) subacromial tendinita supraspinosului, tendinita bicipitală, tendinita calcifiantă, capsulita adezivă și umărul pseudoparalitic. Acestea se pot suprapune sau evolua de la o formă la alta, ceea ce explică diversitatea tabloului clinic întâlnit în practică.

Care sunt factorii de risc ai periartritei scapulo-humerală

Există mai mulți factori care predispun la apariția PSH și care pot accelera evoluția bolii. Cel mai important este vârsta: după 40 de ani, structurile periarticulare își pierd treptat elasticitatea și rezistența, ceea ce le face mai susceptibile la leziuni.

Un alt factor de risc este reprezentat de activitățile profesionale și sportive solicitante. Persoanele care ridică frecvent greutăți, lucrează cu mâinile deasupra capului (pictori, sudori, tâmplari) sau sportivii care practică aruncări sunt expuși la microtraumatisme repetate.

Bolile cronice, precum diabetul zaharat sau alcoolismul cronic, cresc de asemenea riscul prin afectarea vascularizației locale și a troficității tendoanelor. De asemenea, antecedentele de traumatisme la nivelul umărului sau intervențiile chirurgicale anterioare pot constitui factori declanșatori.

Nu în ultimul rând, pacienții cu afecțiuni neurologice sau cardiovasculare (de exemplu, după un AVC sau un infarct miocardic) au un risc suplimentar, din cauza imobilizării prelungite sau a dereglărilor neuromusculare asociate.

Cate sunt modalitățile de diagnosticare a periartritei scapulo-humerală

Diagnosticarea PSH este realizată de obicei de medicul ortoped sau de medicul de medicină sportivă. În cazurile complicate, pot fi implicați și alți specialiști – neurologi, reumatologi sau medici de recuperare medicală.

Procesul de diagnostic începe cu anamneza detaliată, în care pacientul descrie debutul simptomelor, factorii agravanți și istoricul medical. Urmează examinarea clinică, ce include testarea mobilității umărului și identificarea punctelor dureroase. De exemplu, „semnul impingerii” este pozitiv atunci când presiunea asupra marginii anterioare a acromionului declanșează o durere intensă.

Pentru confirmare și evaluare detaliată se folosesc mai multe investigații imagistice:

• Radiografia umărului – evidențiază chisturi, necroze, osteofite sau calcificări. Totuși, un rezultat radiologic normal nu exclude diagnosticul.
• RMN-ul – cea mai precisă metodă, capabilă să detecteze leziuni ale coafei rotatorilor, inflamații, rupturi sau degenerescențe. Este extrem de util și în monitorizarea postoperatorie.
• Ecografia articulară – metodă accesibilă, care poate surprinde rupturi de dimensiuni medii la nivelul tendoanelor.
• Electromiografia și studiul vitezei de conducere nervoasă – recomandate dacă există suspiciunea unei afectări neurologice asociate.

Un diagnostic corect presupune nu doar identificarea leziunii, ci și stabilirea formei clinice a PSH, deoarece tratamentul diferă în funcție de acest aspect.

Care sunt complicațiile asociate cu periartrita scapulo-humerală

Dacă nu este diagnosticată și tratată corect, periartrita scapulo-humerală poate duce la o serie de complicații care afectează calitatea vieții pacientului. Una dintre cele mai frecvente este limitarea permanentă a mobilității articulare. În special în capsulita adezivă („umărul înghețat”), fibrozarea capsulei articulare poate restricționa mișcările chiar și după luni de tratament, lăsând pacientul cu un deficit funcțional greu de corectat.

O altă complicație majoră o reprezintă ruptura coafei rotatorilor. Aceasta poate apărea progresiv, pe fondul unei tendinite degenerative sau calcifiante netratate, și duce la umărul pseudoparalitic. Pacientul nu mai poate ridica activ brațul, fiind nevoit să compenseze prin alte mișcări, ceea ce afectează semnificativ activitățile zilnice.

Durerea cronică este de asemenea o problemă frecventă. Chiar dacă inflamația acută este controlată, unele persoane rămân cu algii persistente, care perturbă somnul și scad randamentul fizic. În plus, lipsa mobilității duce la atrofie musculară progresivă, în special la nivelul deltoidului și supraspinosului.

Pe termen lung, PSH poate favoriza apariția artrozei secundare, mai ales prin mecanismele de dezechilibru biomecanic și suprasolicitare a altor articulații. Acest lucru îngreunează și mai mult recuperarea și impune adesea soluții chirurgicale.