Mycobacterium tuberculosis – Anticorpi

Mycobacterium tuberculosis (bacilul Koch) face parte din familia Mycobacteriaceae. Numele vine de la dr. Robert Koch  care a descoperit bacilul în 1882.Bacilii Koch sunt necapsulați, nesporulați, obligatoriu aerobi, imobili, acid-alcoolo-rezistenți (se pun în evidență prin colorația Ziehl-Nielsen), cu creștere pe mediul Lowenstein-Jensen.

Rezervorul natural este omul, singurul pentru M. tuberculosis, sursa de infecție fiind reprezentată de bolnavii care elimina bacilii pe cale respiratorie (excretori pulmonari), renală (excretori renali) sau prin abcedare ganglionară (excretori ganglionari). Există și excretori cutanați, cum este cazul bolnavilor de tuberculoză osoasă.

Tuberculoza (TBC) primară este în cea mai mare parte asimptomatică sau paucisintomatică ( febră , transpirații abundente de noapte, tuse mirositoare și stare generală de rău). TBC primar la persoanele aflate în situație de risc prezintă localizare pulmonară progresivă primară cu febră, tuse, expectorație, hematom și dispnee. Tuberculoza secundară (post primar) se caracterizează prin tuse cronică, expectorație purulentă, febră, dispnee, durere toracică și anorexie .

Forma clinică cea mai frecventă este tuberculoza pulmonară, însă această afecțiune poate avea multe alte localizari extrapulmonare : osteoarticulară (10%- cea mai frecventă localizare la nivelul coloanei vertebrale), ganglionară(25%), genitourinară(15%), intestinală, meningiană.

Infecţia tuberculoasă cuprinde atât forme active cât şi latente; tuberculoza latentă se produce atunci când o persoană devine expusă la M. tuberculosis iar organismul controlează infecţia dar nu reuşeşte să o eradicheze. Se estimează că aproximativ 10% din persoanele cu tuberculoză latentă vor progresa în cursul vieţii către o formă activă. Printre cauzele asociate cu reactivarea infecţiei latente se numără infecţia HIV şi tratamentele cu antagonişti de TNFα. Din acest motiv, diagnosticarea tuberculozei latente reprezintă o etapă importantă în prevenirea reactivării infecţiei în special la persoanele cu risc crescut. Tratamentul tuberculozei latente poate reduce semnificativ riscul de progresie către formele active.

Testele de laborator convenționale utilizate în depistarea infecției sunt examenul microscopic pentru evidențierea bacililor acid-alcoolo-rezistenți (colorația Ziehl-Nielsen, colorații fluorescente) și cultura mycobacteriilor (metoda standard de diagnostic). Deși rapid și puțin costisitor examenul microscopic are o valoare limitată datorită sensibilității sale reduse (50-70%) și valorii predictive pozitive scazute în regiunile în care izolarea mycobacteriilor non-tuberculoase este frecventă (50-80%). Cultura stabileste definitiv diagnosticul de tuberculoza, însa datorită ratei lente de crestere a mycobacteriilor rezultatele sunt disponibile în medie dupa 4-6 săptămani.

 Ca urmare a dezvoltării tehnicilor de amplificare a acizilor nucleici (PCR) și introducerii acestora în practica medicală curentă s-a imbunătățit management-ul pacienților suspectați de tuberculoză: inițierea precoce a tratamentului, ameliorarea stării clinice, crearea unor posibilități mai mari de stopare a transmiterii infecției și a unor intervenții de sănătate publică mai eficiente.

Testul PCR se bazează pe amplificarea unei secvente unice a genei katG prezente la membri complexului  Mycobacterium tuberculosis: Mycobacterium tuberculosis, Mycobacterium bovis, Mycobacterium africanum, Mycobacterium microti. Este posibilă astfel detectarea rapidă a ADN-ului complexului Mycobacterium tuberculosis  în decurs de 24-48 ore de la sosirea probelor în laboratorul la care se face testarea. În comparație cu examenul microscopic valoarea adaugată a testului PCR constă în urmatoarele:

-valoare predictiva pozitiva mare (>95%) la pacienții cu examen microscopic pozitiv care provin din regiuni în care izolarea mycobacteriilor non-tuberculoase este frecventă;

-confirmă rapid prezența Mycobacterium tuberculosis la 50-80% dintre pacienții cu examen microscopic negativ și culturi pozitive.

Astfel beneficiile testelor PCR sunt evidente: evitarea unui tratament tuberculostatic care nu este necesar la pacienții cu examen microscopic pozitiv și test PCR negativ, evitarea investigării și izolării inutile a contacților  aceleiași categorii de  pacienți,  reducerea folosirii inadecvate a fluorochinolonelor ca tratament empiric al pneumoniilor (practica ce a fost incriminată în dezvoltarea rezistentei la fluorochinolone a M. tuberculosis) si a întârzierii inițierii tratamentului tuberculostatic la pacienții cu test PCR pozitiv.