Boli infecțioase transmise de țânțari: ce trebuie să știi despre ele

Țânțarii reprezintă unii dintre cei mai periculoși vectori biologici din lume, fiind responsabili pentru transmiterea unui număr mare de boli infecțioase. De la virusuri letale precum febra galbenă și malaria, până la infecții mai rare dar emergente, aceste insecte influențează sănătatea publică globală. Pe fondul schimbărilor climatice și al urbanizării accelerate, arealul țânțarilor se extinde, crescând riscul apariției focarelor chiar și în zone anterior considerate sigure. Acest articol explorează cele mai importante boli transmise de țânțari la nivel mondial.

Boli virale transmise de țânțari

Există o gamă generoasă de boli virale pe care țânțarii le pot transmite, despre care vom detalia în continuare.

Febra Dengue

Febra Dengue este una dintre cele mai răspândite boli virale transmise de țânțari din lume. Virusul aparține familiei Flaviviridae și este transmis în special de Aedes aegypti, dar și de Aedes albopictus. Există patru serotipuri distincte ale virusului (DENV-1, DENV-2, DENV-3, DENV-4), ceea ce complică imunitatea dobândită — o infecție cu un serotip nu protejează împotriva celorlalte, ba chiar poate agrava evoluția bolii în caz de reinfecție.

Simptomele apar la 4–10 zile după înțepătura infectantă și includ febră înaltă, dureri musculare și articulare intense („febra oaselor rupte”), erupții cutanate și cefalee severă. În formele severe, poate apărea sindromul de scurgere capilară, șoc și hemoragii, o complicație cunoscută drept Dengue sever.

Dengue este endemică în peste 100 de țări, afectând în special regiunile tropicale și subtropicale din Asia de Sud-Est, Pacific, America Centrală și de Sud, și părți din Africa. În ultimii ani, răspândirea vectorilor în sudul Europei a dus la apariția unor cazuri autohtone în Franța, Italia și Spania.

Diagnosticul se face prin teste serologice (IgM, IgG), testare antigenică (NS1) și PCR. Nu există un tratament antiviral specific, îngrijirea fiind de suport: hidratare, antipiretice (fără AINS), monitorizare atentă. În unele țări este disponibil un vaccin (Dengvaxia), dar utilizarea sa este limitată la persoanele care au avut anterior infecția.

Serotipuri Dengue și riscuri asociate

Virusul Zika

Virusul Zika, un alt membru al familiei Flaviviridae, a devenit cunoscut la nivel global în urma epidemiei din 2015–2016 din America Latină, în special Brazilia. Transmis de țânțarii Aedes, virusul este în general asociat cu forme clinice ușoare, dar are implicații grave pentru sarcină.

Simptomele infecției cu Zika includ febră ușoară, erupție cutanată, conjunctivită, mialgii și cefalee. Multe cazuri pot fi asimptomatice. Ceea ce a alarmat comunitatea medicală a fost legătura dintre infecția la femeile gravide și apariția microcefaliei la nou-născuți, precum și alte complicații neurologice (sindrom Guillain-Barré).

Virusul Zika poate fi transmis și prin contact sexual, transfuzii sau de la mamă la făt. Diagnosticul se face prin PCR sau serologie (IgM), dar există dificultăți din cauza reacțiilor încrucișate cu alți flavivirusuri.

Nu există tratament antiviral, iar prevenția constă în controlul vectorilor și evitarea călătoriilor în zone endemice pentru femeile însărcinate. Dezvoltarea unui vaccin este în curs, dar nu a fost aprobat oficial până în prezent.

Chikungunya

Virusul Chikungunya aparține familiei Togaviridae și este transmis în special de țânțarii Aedes aegypti și Aedes albopictus, aceiași vectori implicați și în transmiterea virusurilor Zika și Dengue. Boala a fost identificată pentru prima dată în Africa în anii 1950, dar s-a extins rapid în Asia, Europa și Americi, provocând epidemii regionale semnificative.

Simptomatologia debutează brusc, la 2–7 zile după expunere, și include febră mare, dureri articulare severe (în special la mâini, picioare, genunchi), erupții cutanate și stare generală alterată. Durerile articulare pot persista săptămâni sau luni, simulând o poliartrită inflamatorie cronică, în special la vârstnici sau persoane cu comorbidități.

Spre deosebire de Dengue, Chikungunya nu este asociat cu complicații hemoragice sau șoc, dar poate duce la dizabilitate temporară severă, datorită durerilor musculoscheletale. Rata mortalității este extrem de scăzută, dar impactul socio-economic al bolii este major în timpul epidemiilor.

Diagnosticul se realizează prin testare PCR în faza acută sau serologie (IgM, IgG). Nu există un tratament antiviral specific; managementul este simptomatic, folosind antiinflamatoare nesteroidiene și antalgice. Prevenția se bazează pe controlul vectorilor și protecția personală.

Febra galbenă

Febra galbenă este o boală virală severă, cauzată de un flavivirus transmis de țânțarii Aedes (în zonele urbane) și Haemagogus (în zonele silvice din America de Sud). Boala este endemică în părți din Africa și America de Sud și are un potențial epidemic ridicat în lipsa unei acoperiri vaccinale corespunzătoare.

Boala are o perioadă de incubație de 3–6 zile, urmată de un debut brusc cu febră, cefalee, dureri musculare, icter, hemoragii, și în unele cazuri insuficiență hepatică și renală. Mortalitatea formelor severe poate ajunge la 30–50%, în special în lipsa tratamentului de susținere adecvat.

Singura metodă eficientă de prevenție este vaccinarea, iar vaccinul (YF-VAX) este sigur, cu imunitate pe termen lung. Multe țări solicită dovada vaccinării pentru intrarea în teritoriu, în special în regiunile endemice.

Diagnosticul se bazează pe PCR, testare serologică sau izolare virală. Nu există tratament antiviral; îngrijirea constă în monitorizare clinică intensivă, hidratare, controlul febrei și al complicațiilor hemoragice.

Virusul West Nile

Virusul West Nile este unul dintre cele mai importante flavivirusuri din emisfera nordică și este transmis de țânțarii din genul Culex. Deși inițial endemic în Africa, virusul s-a răspândit rapid în Europa, Orientul Mijlociu și America de Nord. În România, virusul West Nile este responsabil pentru epidemii anuale în sezonul cald.

Majoritatea infecțiilor sunt asimptomatice sau ușoare, cu febră, dureri musculare și cefalee. Cu toate acestea, aproximativ 1% dintre cazuri pot progresa spre forme neuroinvazive: encefalită, meningită, sau paralizie acută flască. Vârstnicii și persoanele imunocompromise sunt cei mai vulnerabili.

Diagnosticul este stabilit prin serologie (IgM anti-WNV în LCR sau ser), PCR sau izolare virală. Nu există tratament antiviral, iar terapia este de suport. În cazurile neuroinvazive, spitalizarea este obligatorie.

Prevenția se bazează pe protecția individuală, evitarea zonelor cu risc, și controlul populației de țânțari. Nu există un vaccin aprobat pentru uz uman, deși vaccinuri pentru cai sunt disponibile.

Encefalita japoneză

Encefalita japoneză este o infecție virală gravă, cauzată de un flavivirus transmis de țânțari Culex tritaeniorhynchus, în special în regiunile rurale ale Asiei de Sud-Est și de Est. Este principala cauză virală de encefalită în Asia, afectând în special copiii nevaccinați.

Boala începe cu febră, cefalee și semne de iritație meningeală. În cazurile severe apar convulsii, comă și semne neurologice focale. Mortalitatea este ridicată (20–30%), iar peste jumătate dintre supraviețuitori rămân cu sechele neurologice permanente.

Diagnosticul se face prin detectarea anticorpilor IgM în LCR sau sânge. Nu există tratament antiviral, iar îngrijirea este susținută de măsuri intensive.

Un vaccin eficient (inactivat sau viu atenuat) este disponibil și recomandat pentru călătoriile în zone endemice. Programele de vaccinare de rutină în Asia au redus semnificativ incidența bolii.

Encefalita St. Louis

Această boală este cauzată de un flavivirus transmis de țânțarii Culex, fiind endemică în America de Nord și Centrală. Encefalita St. Louis apare în focare, de obicei în lunile calde, și afectează în special vârstnicii.

Simptomele variază de la forme ușoare (febră, oboseală, cefalee) până la manifestări severe: encefalită, convulsii, comă. Rata mortalității în cazurile severe este de 5–15%, iar recuperarea neurologică este lentă.

Diagnosticul se bazează pe serologie și excluderea altor cauze de encefalită virală. Nu există vaccin sau tratament specific. Prevenția include reducerea expunerii la înțepături și controlul vectorilor.

Encefalita La Crosse

Encefalita La Crosse este o boală virală cauzată de un arbovirus din familia Bunyaviridae, transmisă în special de țânțarii Aedes triseriatus, cunoscuți și ca țânțarii copacilor. Boala este endemică în regiunile împădurite din partea estică și centrală a Statelor Unite, în special în zonele din apropierea Apalașilor.

Infecția afectează cu precădere copiii și adolescenții, deși adulții pot fi și ei expuși. Boala debutează cu febră, letargie, cefalee, vărsături și, în cazurile grave, poate evolua spre convulsii, alterarea stării de conștiență și encefalită. Majoritatea cazurilor sunt ușoare, dar formele neuroinvazive necesită spitalizare și monitorizare neurologică.

Diagnosticul este bazat pe identificarea anticorpilor IgM specifici în lichidul cefalorahidian (LCR) sau în ser. PCR-ul poate fi utilizat în cazurile acute. Datorită simptomelor similare cu alte encefalite virale, este necesară o evaluare diferențială atentă.

Tratamentul este exclusiv simptomatic: antiepileptice pentru convulsii, reducerea presiunii intracraniene, hidratare și monitorizare neurologică. Mortalitatea este redusă (<1%), dar unii pacienți pot avea sechele cognitive sau neurologice ușoare.

Prevenirea se face prin limitarea expunerii la înțepături, în special în zonele împădurite, și prin reducerea habitatelor vectorilor. Nu există vaccin sau tratament antiviral aprobat.

Febra Văii Riftului (Rift Valley Fever)

Febra Văii Riftului este o zoonoză virală cauzată de un Phlebovirus din familia Bunyaviridae. Infecția este transmisă la om prin înțepăturile țânțarilor (în special Aedes și Culex), dar și prin contact direct cu sângele sau țesuturile animalelor infectate. Afectează în mod special Africa sub-sahariană, Peninsula Arabică și zonele rurale unde creșterea animalelor este intensă.

Boala la om are forme clinice variabile. Majoritatea cazurilor sunt ușoare sau asimptomatice, cu febră, dureri musculare și cefalee. Totuși, 1–2% din cazuri evoluează spre forme severe: febră hemoragică, encefalită, sau retinită (care poate duce la orbire). Mortalitatea este de 1–10%, în funcție de forma clinică și accesul la îngrijiri medicale.

Febra Văii Riftului afectează și animalele domestice (oi, capre, vite), provocând avorturi în masă și mortalitate crescută la nou-născuți. Din acest motiv, este considerată o boală de importanță economică și veterinară majoră.

Diagnosticul se bazează pe PCR, izolare virală și serologie. Nu există tratament antiviral specific, doar îngrijire de suport. În prezent, sunt disponibile vaccinuri veterinare, dar pentru uz uman vaccinurile sunt în faze experimentale sau rezervate pentru personalul de laborator.

Forme clinice ale Febrei Văii Riftului

Virusul Jamestown Canyon

Virusul Jamestown Canyon este un arbovirus rar, parte din grupul California serogroup din familia Bunyaviridae, transmis de diverse specii de țânțari, în special din genurile Aedes și Culex. Este endem în America de Nord, în special în regiunile forestiere și rurale ale Statelor Unite și Canadei.

Majoritatea cazurilor de infecție sunt asimptomatice sau se manifestă printr-un sindrom febril nespecific, însoțit de oboseală, dureri musculare și cefalee. Totuși, în cazuri rare, virusul poate cauza meningită virală sau encefalită, în special la pacienții imunocompromiși sau vârstnici.

Diagnosticul este dificil, din cauza lipsei testelor comerciale larg disponibile. De obicei, se bazează pe testare PCR efectuată în laboratoare specializate (CDC, laboratoare de referință). Serologia este utilă în fazele tardive.

Nu există tratament antiviral, iar îngrijirea este simptomatică. Majoritatea pacienților se recuperează complet, deși formele neuroinvazive pot necesita spitalizare și îngrijire intensivă.

Prevenția constă în protecția împotriva înțepăturilor de țânțari și evitarea activităților în aer liber în zonele endemice, în special în lunile de vară.

Virusul Snowshoe Hare

Virusul Snowshoe Hare a fost identificat inițial la iepurele arctic (snowshoe hare), dar este transmis la oameni prin țânțari, în special Aedes communis și alte specii din regiunile boreale. Face parte din același grup cu virusul La Crosse și este prezent mai ales în Canada și în nordul Statelor Unite.

La om, infecția este rar diagnosticată, dar poate produce simptome asemănătoare gripei: febră, oboseală, mialgii, și ocazional erupții cutanate. În cazuri rare, poate apărea encefalită, mai ales la copiii mici.

Datorită rarității sale și a similitudinii clinice cu alte infecții virale, diagnosticul necesită teste specializate de laborator, cum ar fi PCR și teste serologice. Cazurile confirmate sunt adesea descoperite retrospectiv în cadrul studiilor epidemiologice.

Nu există tratament specific și, deși majoritatea infecțiilor sunt benigne, formele severe necesită îngrijire de suport. Prevenirea presupune evitarea zonelor cu activitate intensă a țânțarilor în sezonul cald și folosirea de repelenți.

Boli bacteriene sau alte infecții rare transmise de țânțari

În afara acestor boli virale sau parazitare bine cunoscute și destul de răspândite, țânțarii sunt responsabili și pentru afecțiuni mai rare:

Filarioza limfatică (Elefantiazis)

Filarioza limfatică este o boală tropicală neglijată cauzată de viermi filarieni precum Wuchereria bancrofti, Brugia malayi și Brugia timori. Se transmite prin înțepătura mai multor specii de țânțari: Culex, Anopheles și Aedes. Infecția afectează sistemul limfatic, ducând în timp la obstrucție și limfedem sever.

Majoritatea infecțiilor sunt asimptomatice, dar pot apărea febră, adenopatii dureroase, edem genital sau la membrele inferioare. În stadii avansate, apare elefantiazisul — îngroșarea și deformarea pielii și a țesuturilor subiacente.

Boala este endemică în Africa, Asia de Sud și Pacific. Organizația Mondială a Sănătății desfășoară programe de eliminare globală prin tratamente anuale în masă cu combinații de ivermectină, albendazol și dietilcarbamazină.

Prevenirea implică folosirea de plase, repelenți și reducerea habitatelor țânțarilor. Tratamentul în stadii avansate este mai degrabă simptomatic (fizioterapie, chirurgie).

Tularemia (cazuri rare transmise de țânțari)

Tularemia este o zoonoză cauzată de bacteria Francisella tularensis, transmisă de obicei prin contact cu animale infectate (iepuri, rozătoare) sau prin înțepătura insectelor hematofage (căpușe, țânțari). Țânțarii sunt vectori mai rari, dar transmit infecția în anumite regiuni din America de Nord, cum ar fi statul Alaska.

Tularemia poate apărea sub mai multe forme: ulceroglandulară (cea mai frecventă), oculoglandulară, orofaringiană sau pulmonară. Simptomele includ febră bruscă, ulcerații cutanate, adenopatii dureroase, tuse și, în cazuri grave, pneumonie sau septicemie.

Diagnosticul se face prin culturi, PCR sau serologie. Tratamentul este eficient cu antibiotice precum streptomicină, gentamicină, ciprofloxacină sau doxiciclină.

Prevenirea implică evitarea contactului cu animale sălbatice și protejarea împotriva înțepăturilor de insecte. Nu există vaccin aprobat pentru uz public, doar variante experimentale.

Schimbările climatice și extinderea arealului țânțarilor

Schimbările climatice joacă un rol important în modificarea geografiei bolilor transmise de țânțari. Temperaturile mai ridicate accelerează ciclul de viață al vectorilor și al agenților patogeni, în timp ce creșterea umidității și a ploilor contribuie la înmulțirea locurilor de reproducere.

Vectori precum Aedes albopictus au pătruns în sudul Europei, inclusiv în România, datorită blândeții iernilor. Astfel, boli anterior tropicale, precum Dengue sau Chikungunya, apar sporadic și în climat temperat. Extinderea urbanizării fără planificare ecologică duce, de asemenea, la creșterea expunerii populației la țânțari.

Modelarea climatică prevede că, în deceniile următoare, milioane de persoane suplimentare vor fi expuse riscului de malarie, febră Dengue și alte arboviroze, în special în regiunile montane și în zonele temperate ale emisferei nordice.

Aceste schimbări impun un răspuns global integrat: supraveghere vectorială, adaptarea politicilor de sănătate publică, cercetare și dezvoltare de vaccinuri și noi metode de control al vectorilor.

Diagnosticul și tratamentul bolilor transmise de țânțari

Diagnosticul rapid și corect este important pentru limitarea complicațiilor și a transmiterii. În cazul malariei, testele rapide (RDT) și microscopia permit detectarea promptă a infecției. În bolile virale, PCR-ul și serologia sunt metodele standard, deși disponibilitatea acestora variază în funcție de regiune și infrastructura sanitară.

Tratamentul bolilor parazitare precum malaria presupune administrarea de antimalarice în funcție de specia infectantă și de rezistența locală. Cele mai eficiente sunt combinațiile bazate pe artemisină. În formele severe, terapia intravenoasă este esențială.

Pentru bolile virale (Dengue, Zika, West Nile etc.), nu există tratament specific. Managementul este simptomatic: hidratare, antitermice (cu evitarea aspirinei în Dengue din cauza riscului hemoragic), monitorizare. Formele neurologice (encefalite) necesită îngrijire intensivă.

În cazul filariozei și al altor infecții helmintice, tratamentele antiparazitare precum ivermectina, dietilcarbamazină și albendazol sunt eficiente. Terapia se completează cu măsuri de reducere a inflamației și tratamente chirurgicale în stadiile avansate.

Diagnosticarea diferențială este vitală în zone endemice, deoarece simptomele pot fi similare între boli (febră, erupții, dureri musculare). Accesul la laboratoare performante și formarea continuă a personalului medical sunt priorități pentru sistemele de sănătate din regiunile afectate.

Boli infecțioase transmise de țânțari continuă să reprezinte o amenințare semnificativă pentru sănătatea publică globală. Răspândirea rapidă a vectorilor, mobilitatea umană și schimbările climatice contribuie la extinderea ariei geografice a acestor boli. În lipsa tratamentelor antivirale pentru majoritatea infecțiilor, accentul trebuie pus pe prevenție, educație și controlul vectorilor. O abordare integrată, la nivel individual, comunitar și instituțional, este esențială pentru reducerea impactului acestor boli. Investițiile în vaccinuri și cercetare trebuie să continue, întrucât amenințările emergente sunt în creștere.

Disclaimer: Informațiile din acest articol nu înlocuiesc consultul medical sau recomandările specialistului.