Cum a apărut psihanaliza
Psihanaliza contemporană a evoluat foarte mult de la începuturile ei, în abordarea freudiană clasică, dezvoltată la Viena la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Mișcarea psihanalitică își are originea în observațiile și formulările clinice ale psihiatrului austriac Sigmund Freud, care a inventat termenul de psihanaliză. În anii 1890, Freud a lucrat cu medicul și fiziologul austriac Josef Breuer în studiile asupra pacienților nevrotici aflați în hipnoză; ei au observat că, atunci când sursele ideilor și impulsurilor pacienților au fost scoase la lumină în timpul stării hipnotice, starea acestora s-a îmbunătățit.
Psihanaliza implică atât teoria modului în care funcționează mintea, cât și modalitatea de tratament. În ultimii ani, ambele au pierdut teren în fața abordărilor mai noi, bazate pe cercetare, dar psihanaliza este încă un domeniu în plină dezvoltare, care tratează experiențele subiective în moduri în care alte terapii nu o fac.
Contribuția lui Freud la psihanaliză
Sigmund Freud a fost un pionier al ideii că forțele inconștiente influențează comportamentul și personalitatea. El credea că evenimentele din copilărie și conflictele inconștiente, adesea legate de impulsuri sexuale și agresivitate, modelează experiența unei persoane la vârsta adultă.
Teoria psihanalizei a lui Freud a creat cadrul pentru terapia psihanalitică, o formă profundă, individualizată a terapiei vorbite. Aceasta presupune o conversație deschisă, ce are ca scop descoperirea ideilor și a amintirilor îngropate în mintea inconștientă.
Poate cel mai mare impact al lui Freud asupra lumii a fost modelul minții umane creat de el, care împarte conștiința în trei niveluri:
- conştient: aici se găsesc gândurile, sentimentele și concentrarea perceptivă actuală;
- preconștient (numit și subconștient): aici se găsește tot ceea ce ne putem aminti sau recupera din memorie;
- inconştient: la cel mai profund nivel al minții noastre se află un „depozit” al proceselor care ne dictează comportamentul, inclusiv dorințele instinctuale determinate biologic.
Mai târziu, Freud a propus un model mai structurat al minții, care descrie mai bine ideile sale originale despre procesele conștiente și inconștiente:
- sinele: operează la nivel inconștient, ca motor al celor două impulsuri instinctuale principale: Eros, sau instinctul de supraviețuire care ne determină să ne angajăm în activități de susținere a vieții și Thanatos, sau instinctul de moarte care duce la un comportament distructiv, agresiv și violent;
- eul: eul funcționează ca un filtru al sinelui. Asigură satisfacerea nevoilor într-un mod adecvat din punct de vedere social; este orientat spre realitate și începe să se dezvolte în copilărie;
- supraeul: supraeul este termenul pe care Freud îl dă „conștiinței” în care se află moralitatea și principiile superioare, încurajându-ne să acționăm în moduri acceptabile din punct de vedere social și moral.
Acest model structurat al minții este ilustrat cel mai bine de imaginea unui iceberg, în care cea mai vastă zonă este cea care aparține inconștientului.
Freud credea că aceste trei componente ale minții sunt într-un conflict constant, deoarece fiecare are un scop diferit; uneori, când conflictul amenință funcționarea psihologică, eul mobilizează o serie de mecanisme de apărare pentru a preveni dezintegrarea psihologică. Aceste mecanisme de apărare includ:
- refularea: eul împiedică amintirile tulburătoare sau gândurile amenințătoare să acapareze conștiința, împingându-le în inconștient;
- negarea: eul blochează experiențele supărătoare sau copleșitoare din conștient, determinându-ne să refuzăm recunoașterea sau credibilitatea a ceea ce se întâmplă;
- proiecția: eul încearcă să rezolve disconfortul atribuind altei persoane gândurile, sentimentele și motivele noastre inacceptabile;
- deplasarea: eul satisface un impuls inconștient, acționând asupra unui obiect sau a unei persoane substitutive într-un mod inacceptabil din punct de vedere social (ex: exprimând furia pe care o simți față de șeful tău la serviciu cu soțul tău, acasă);
- regresia: funcționarea eului revine la o etapă anterioară de dezvoltare psihologică pentru a face față stresului (ex: un adult furios care are o criză de furie ca un copil mic);
- sublimare: similar cu deplasarea, eul depășește conflictul prin canalizarea surplusului de energie într-o activitate acceptabilă din punct de vedere social (ex: canalizarea anxietății în exerciții, muncă sau alte activități creative).
Observând că majoritatea pacienților lui vorbeau liber fără a fi sub hipnoză, Freud a dezvoltat tehnica asocierii libere a ideilor. Pacientul a fost încurajat să spună orice îi venea în minte, fără a ține cont de relevanța asumată sau de corectitudine. Observând că pacienții au avut uneori dificultăți în a face asocieri libere, Freud a concluzionat că anumite experiențe dureroase au fost reprimate sau reținute de la a fi conștientizate. El a remarcat că, la majoritatea pacienților, evenimentele cel mai frecvent reprimate au legătură cu experiențe sexuale tulburătoare; astfel, a emis ipoteza că anxietatea este o consecință a energiei reprimate (libidoul) atașată sexualității, iar această energie reprimată se manifestă în diverse simptome, care servesc drept mecanisme de apărare psihologică. Tehnica de asociere liberă i-a oferit lui Freud un instrument pentru a studia semnificațiile viselor, lapsusurilor, uitării și a altor erori din viața de zi cu zi.
De-a lungul timpului, ideile lui Freud au fost contestate și criticate. Totuși, influența lui asupra psihoterapiei este imposibil de negat. Revelația lui Freud că o mare parte din mental funcționează în afara conștientizării a fost o perspectivă revoluționară, care a propulsat psihologia. Psihanaliza - și ideea că a vorbi despre sine și despre problemele cuiva ar putea atenua bolile mintale și ar putea spori bunăstarea - a deschis calea pentru numeroasele forme de terapie disponibile în prezent.
Teoriile lui Freud au schimbat modul în care percepem mintea și comportamentul uman și au lăsat o amprentă durabilă asupra psihologiei și culturii.
Astăzi, psihanaliza cuprinde:
- psihanaliza aplicată: folosește principiile psihanalitice în studiul artei, literaturii și situațiilor din lumea reală;
- neuropsihanaliză: aplică neuroștiința unor subiecte psihanalitice, precum visele și represiunea;
- terapia psihanalitică: abordările moderne ale terapiei psihanalitice subliniază o abordare empatică, fără judecăți.
