Distrofie musculară

Despre distrofia musculară

Distrofiile musculare reprezintă o clasă de afecțiuni musculare ereditare, care se manifestă prin slăbiciune musculară progresivă, cauzată de degenerarea fibrelor musculare. Aceste afecțiuni se pot manifesta atât la copii, cât și la adulți și au grade diferite de severitate, de tempo al progresiei și de afectare a altor sisteme și organe în afara mușchilor scheletali.

Nu există tratamente specifice pentru distrofiile musculare, dar anumite terapii pot ajuta în menținerea unei calități a vieții cât mai ridicate.

Distrofinopatiile sunt distrofii musculare progresive, cauzate de mutații genetice care modifică funcția proteinei numite distrofină, implicată în stabilitatea membranei musculare. Gena afectată, DMD, este localizată pe cromozomul X, de aceea bărbații sunt cel mai des afectați, iar femeile sunt purtătoare.

Tipuri de distrofii musculare

Principalele tipuri de distrofii musculare sunt:

Distrofia musculară Duchenne

Duchenne reprezintă forma cea mai severă de distrofinopatie, cu absența completă a funcției distrofinei. Se poate manifesta încă din primul an de viață, dar, cel mai adesea, apare în jurul vârstei de doi-trei ani, cu:

• întârzierea dezvoltării motorii;
• dificultăți în învățarea mersului (apoi mers legănat, „de rață”);
• dificultăți la ridicarea de jos, sărit și alergat.

Slăbiciunea mușchilor pelvini determină accentuarea lordozei lombare (curbura coloanei lombare), dezechilibre și căderi repetate.

Semnul Gowers (slăbiciunea mușchilor coapsei) este des întâlnit, băieții afectați fiind nevoiți să se sprijine de coapse la ridicarea de jos, pentru stabilizarea genunchilor.

Mersul pe vârfuri și hipertrofia mușchilor gambei (iar, mai târziu, hipertrofia mușchilor deltoizi și infraspinat – de sub omoplat) sunt, de asemenea, aspecte întâlnite în distrofia tip Duchenne.

În jurul vârstei de 12-13 ani se pierde capacitatea ambulatorie, pacienții fiind nevoiți să se deplaseze în scaunul cu rotile. În timpul adolescenței încep să fie afectate și membrele superioare, cu dificultăți la ridicarea brațelor mai sus de umăr și dificultăți de hrănire. Pe măsură ce boala progresează, pot apărea:

• tulburări de deglutiție (în formele avansate fiind necesară hrănirea artificială prin plasarea unei gastrostome);
• tulburări de vorbire;
• cardiomiopatie;
• dificultăți respiratorii (din cauza afectării diafragmatice);
• deficit intelectual, manifestat inițial prin întârzierea dezvoltării limbajului.

Pacienții cu această afecțiune au o speranță medie de viață de 20 de ani.

Distrofia musculară Becker

Becker este o formă mai ușoară de distrofinopatie, cu păstrarea parțială a funcției distrofinei.

Simptomele variază de la crampe musculare la slăbiciune musculară marcată și au debut mai tardiv, pacienții păstrându-și funcția ambulatorie până după vârsta de 15-16 ani.

Afectarea cardiacă și cognitivă, contracturile și scolioza sunt mai rar întâlnite sau mai puțin pronunțate. Speranța medie de viață ajunge la 40 de ani.

Distrofia musculară miotonică (Boala Steinert)

Distrofia miotonică este cel mai întâlnit tip de distrofie musculară la populația caucaziană. Este o afecțiune multi-sistem, ce debutează, cel mai adesea, în adolescență sau la vârsta adultă.

Caracteristicile principale ale acestei afecțiuni sunt:

• miotonia (relaxarea întârziată după o contracție musculară);
• slăbiciunea și pierderea de țesut muscular la nivelul feței și mușchilor distali din extremități;
• calviția frontală (la bărbați);
• cataracta;
• cardiomiopatia;
• diferite afecțiuni endocrinologice (printre care hiperinsulinism, atrofie adrenală, hipotiroidie, infertilitate la femei);
• hipersomnie (somnolență excesivă);
• deficit intelectual sau demență.

Din cauza tipului de mutație genetică (prin amplificarea repetării aberante a unor secvențe ADN), afecțiunea va fi mai severă la generațiile următoare.

Există și o formă de distrofie miotonică tip 2, cu un prognostic mai bun, având în vedere afectarea cardio-pulmonară mai redusă.

Distrofia musculară congenitală

Distrofia musculară congenitală și miopatiile congenitale alcătuiesc un grup de afecțiuni caracterizate prin hipotonie (slăbiciune musculară) și reprezentări distrofice sau miopatice la biopsia de mușchi.

Cele mai întâlnite distrofii congenitale sunt cea prin deficit de merozină (LAMA2), cea cu colagen VI și cea cu distroglican alfa. Deși, prin definiție, acestea sunt afecțiuni care apar la naștere sau în primul an de viață, evoluția și alte caracteristici ale lor variază în funcție de subtipul și severitatea mutației genetice specifice în fiecare caz.

Distrofia musculară facio-scapulo-humerală

Distrofia facio-scapulo-humerala este una dintre cele mai întâlnite tipuri de distrofii, cu o variabilitate a prezentării clinice și a formelor, din copilărie până la vârste înaintate.

Boala prezintă un șablon de afectare a mușchilor, începând cu cei faciali, centura umerilor și brațele, apoi slăbiciune la nivelul mușchilor trunchiului. Ulterior, în evoluție, sunt afectate membrele inferioare distale (mușchii gambei) și apoi și mușchii coapsei și ai centurii pelvine.

Primul simptom este adesea imposibilitatea ridicării brațelor mai sus de umeri. Copiii afectați pot să nu-și închidă ochii complet când dorm sau să aibă o protruzie (deformare) a omoplatului. Unii pacienți pot prezenta modificări de curbură a coloanei vertebrale (lordoză lombară exagerată sau camptocormia). Spre deosebire de alte tipuri de distrofii, contracturile musculare sunt mai rar întâlnite.

Ptoza palpebrală (imposibilitatea ridicării pleoapei superioare) și afectarea deglutiției (înghițirea) nu sunt des întâlnite, dar probleme respiratorii pot apărea în formele avansate ale boli, din cauza slăbiciunii musculaturii trunchiului. Afectarea cardiacă nu este caracteristică acestui tip de distrofie.

Distrofia facio-scapulo-humerală nu scade speranța de viață, fiind o afecțiune cu evoluție cel mai adesea lentă, însă poate determina comorbidități și necesitatea folosirii unui scaun cu rotile (la aproximativ 20% dintre pacienții de peste 50 de ani). Femeile sunt afectate mai târziu în cursul vieții și prezintă forme mai ușoare.

Există două forme genetice distincte (FSHD1 - 95% și FSHD2 - 5%), însă ambele determină modificări la nivelul aceleiași genei (DUX4) și au aceleași simptome musculare. Tipul de modificări genetice este corelat cu gradul de afectare extramusculară (modificări la nivelul retinei, deficite auditive, tulburări cognitive și chiar crize epileptice).

Distrofia musculară a centurilor (LGMD)

O grupă extinsă și eterogenă de distrofii musculare afectează „centurile” - mușchii proximali ai membrelor inferioare sau superioare (de la nivelul șoldurilor sau umerilor), prin crutarea (mai ales la debutul bolii) mușchilor distali, faciali și extraoculari.

Debutul poate fi în copilărie sau la vârstă adultă, de obicei cu progresie lentă. Afectarea cognitivă sau implicarea altor organe/ sisteme este mai rar întâlnită decât în alte distrofii.

Distrofia musculară oculo-faringiana

Este un tip mai puțin întâlnit de distrofie şi afectează mușchii oculari și faringieni. Prezentarea clinică presupune ptoza palpebrala, dizartrie (tulburare de pronunție a cuvintelor), disfagie (dificultate la înghițire), dar, uneori, pot fi implicați și alți mușchi scheletici.

Debutul este, de obicei, la adulți, afectarea este asimetrică, iar progresia - lentă.

Factori de risc

Factorul de risc în majoritatea distrofiilor musculare este reprezentat de mutaţia genei distrofinei. Mutaţiile pot apărea spontan (la individul afectat) sau pot fi transmise în familie, de la mamă la fiu.

Diagnosticare

În funcție de vârsta la care debutează simptomele, pacienții sunt evaluați de medicul pediatru, de neurologul pediatru sau de neurolog. Evaluarea cuprinde:

• anamneză: cu atenție mai ales asupra antecedentelor familale; examenul clinic, pentru stabilirea distribuției mușchilor afectați, ridică suspiciunea clinică corespunzătoare și ghidează investigațiile suplimentare;
• un set de analize uzuale, dar mai ales evaluarea creatinkinazei (CK), este de obicei următorul pas în investigarea pacienților cu simptome neuromusculare. O creștere ușoară a acestei valori poate fi explicată de o serie de factori (fără legătură cu o afecțiune musculară), cum ar fi rasa, sexul, medicația folosită și tipul de activitate fizică practicat; totuși, o creștere mai mare de cinci ori a valorii normale pledează pentru o afecțiune distrofică;
• electromiografia (examinare cu ac a mușchilor simptomatici): arată modificări de tip miopatic; nu face diferența între distrofii, dar ajută în excluderea altor afecțiuni, mai ales în cazul distrofiilor asemănătoare clinic cu afecțiuni neurogene (atrofia musculară spinală - SMA);
• ecografia musculară sau imagistică IRM: sunt investigații noninvazive importante în stabilirea diagnosticului și în selectarea porțiunilor relevante pentru biopsia musculară;
• biopsia musculară: arată fibroza, infiltrarea grasoasă și necroza fibrelor musculare;
• testarea genetică: este cea mai importantă parte din setul de investigații pentru pacienții cu suspiciune de distrofie musculară; de obicei, stabilește diagnosticul definitiv.

Prevenție

Fiind vorba de o afecțiune genetică, nu se poate vorbi de o prevenție clasică, deși un stil de viață sănătos, cu evitarea substanțelor nocive, activitate fizică regulată, evitarea obezității și o alimentație echilibrată este oricând indicat.