Magneziu

Magneziul (Mg²⁺) este un cation cu localizare predominant intracelulară. Majoritatea Mg²⁺ din organism este concentrat în oase şi în muşchi iar aproape tot Mg²⁺ extrascheletar se află în interiorul celulelor.

Nivelul seric de Mg²⁺ nu reflecta cu acurateţe nivelul total de Mg²⁺ al corpului, deoarece numai 1% din Mg²⁺ total al organismului uman se afla în lichidul extracelular.

În plasmă Mg²⁺ se găseşte în proporţie de 65 % sub formă de ioni liberi, restul de 35% este legat de proteine. 1

Mg²⁺ îndeplineşte numeroase funcţii în organism deoarece este necesar pentru utilizarea ATP ca sursă principală de energie pentru organism  prezenţa acestui electrolit este indispensabil în aproape toate procesele metabolice.

Ca şi cofactor, intervine în activitatea numeroaselor enzime implicate în metabolismul glucidic, sinteza proteinelor şi a acizilor nucleici.2,3

Alături de sodiu, potasiu şi calciu ionic, Mg²⁺ reglementează de asemenea excitabilitatea neuromusculară și mecanismul de coagulare.3 Din această cauză este importantă monitorizarea nivelului magneziului la bolnavii cardiaci.

O valoare scăzută poate creste excitabilitatea cardiacă agravând aritmiile cardiace, iar hipermagneziemia deprimă conducerea cardiacă (alungirea intervalelor PR si QT, QRS cu durată crescută).2

Intracelular nivelurile serice de magneziu, potasiu şi calciu sunt strâns legate între ele. Deficitul oricărui dintre aceste elemente atrage după sine scăderea comparabilă a celorlalte elemente în sânge.2

Mg²⁺ joacă un rol important în menţinerea nivelului intracelular al calciului, influenţeză absorbţia intestinală şi metabolismul calciului.

O deficienţă a Mg²⁺ generează mobilizarea calciului din oase.

De aceea adesea hipocalcemia se tratează prin administrarea de săruri de magneziu.3 În celulele musculare Mg²⁺ acţionează ca antagonist de calciu.

Mg²⁺ se absoarbe în intestinul subţire şi este eliminat în urină şi materii fecale, astfel homeostazia lui este reglată de absorbţia intestinală şi de excreţia renală. În mod normal 95 % din Mg²⁺ este filtrat prin glomeruli şi reabsorbit la nivelul tubilor renali.3 De aceea niveluri anormale de magneziu sunt întâlnite cel mai frecvent la pacienţii care suferă de boli care pot cauza excreţia excesivă sau insuficientă a Mg²⁺ de către rinichi sau absorbţia insuficientă la nivel intestinal.

Necesarul de magneziu zilnic este cuprins între 300 -350 mg. Surse bogate în magneziu sunt: cerealele, fasolea, soia, merele, banane, carnea, diferite organe (ficat, rinichi, splină).4

Hipomagneziemia interferă cu efectele hormonilor paratiroidieni cu aparitia hipocalcemiei. Poate produce si hipokaliemie.

Simptomele de deficienţă  apar atunci cand nivelul Mg²⁺scade sub 0,50 mmol/L

Manifestările clinice ale hipomagneziemiei severe sunt: slăbiciune şi crampe musculare, parestezii, nistagmus, tetanie, tremor, modificări EKG (intervale QT si PR prelungite, subdenivelare de segment ST, unda T inversată, unde P aplatizate sau inversate în precordiale, complex QRS lărgit, tahicardie, aritmie ventriculară), reflex osteotendinos hiperactiv, dezorientare şi confuzie.3,4,5

Cea mai frecventă cauză a hipermagneziemiei este insuficienţa renală. Simptomele creşterii nivelului Mg²⁺ seric sunt letargia, greaţa, vărsăturile, paralizia, ataxia, ameţelile, confuzia. Un nivel critic crescut cuprins între 10-15 mg/dl duce la deprimarea stării de conştienţă, modificări EKG (alungirea intervalelor PR și QT, QRS cu durată crescută, descreştere variabilă a voltajului undei P, ascensionare variabilă a undei T, bradicardie), paralizia mușchilor respiratori.

La nivelul de 30 mg/dl se instalează blocul atrioventricular total, iar între 34- 40 mg/dl stopul cardiac.

Principiile terapeutice sunt: antagonizarea Mg²⁺ cu calciul, îndepărtarea Mg²⁺ din ser și eliminarea surselor de aport alimentar.

Tratamentul de elecţie este însă dializa.