Apneea nou-născutului

Despre apneea nou-născutului

Apneea neonatala apare mai ales la nou-nascuții prematuri sau cei cu diverse afecțiuni, dar poate apărea și la cei născuți la termen și aparent sănătoși. Tratamentul administrat la timp are rezultate foarte bune, fiind important ca afecțiunea să fie depistată și diagnosticată corect cât mai devreme.

Apneea neonatală sau apneea nou-născutului este definită de o oprire a respirației ce durează mai mult de 20 de secunde. Clinic, această întrerupere este acompaniată de cianoză, bradicardie (ritm cardiac scăzut) și/sau desaturare (nivel scăzut de oxigen în sânge). Apneea neonatală poate apărea izolat sau cu recurentă, situație în care perioadele de respirație normală sunt alternate cu perioade de oprire temporară a respirației. Este important ca afecțiunea să fie diagnosticată la timp, să fie identificată etiologia (motivul care o determină) și tipul de apnee, pentru a fi stabilit un tratament corect.

Apneea neonatala apare cel mai frecvent la nou-născuții prematur, însă poate apărea și la cei născuți la termen. Sunt identificate multiple afecțiuni care pot declanșa apneea neonatala, cum ar fi bolile pulmonare și cardiovasculare, afecțiuni metabolice sau neurologice, sepsisul sau alte infecții apărute la scurt timp după naștere, medicație maternă pe parcursul sarcinii sau la naștere.

Apneea nou-născutului poate fi centrală, obstructivă sau mixtă.

Apneea centrală apare în 40% dintre cazuri și este cauzată de lipsa semnalului transmis de la sistemul nervos central către mușchii respiratori (diafragm). Lipsesc atât efortul de a respira (toracele nu se mișcă), cât și mișcarea fluxului de aer (nu trage aer pe nas).  Aceasta se datorează imaturității mecanismului de control al respirației de la nivelul trunchiului cerebral. 

Apneea obstructivă apare în 10 % dintre cazuri și are loc atunci când respirația este obstrucționată la nivelul căilor respiratorii superioare datorită unor limitări anatomice (colabarea faringelui în timpul inspirului); flexia gâtului va înrăutăți acest tip de apnee, la fel și acumularea de secreții excesive.  Toracele se mișcă, dar aerul nu pătrunde în căile respiratorii.

Apneea mixtă apare în 50 % dintre cazuri și reprezintă o combinație a celor două tipuri enunțate mai sus. În acest caz, apneea centrală este fie precedată, fie urmată de obstrucție respiratorie. Episoadele scurte de apnee sunt de obicei de tip central, în timp ce episoadele prelungite sunt de obicei apnee mixtă.

Diagnosticare

De la primele semne clinice, medicul neonatolog trebuie să identifice cauzele etiologice ale crizei de apnee. Procedurile de diagnostic includ:

• anamneză - vârsta de gestație, istoricul sarcinii, tipul de naștere, complicații peripartum, medicație maternă;
• examen clinic;
• analize de sânge - hemoleucogramă completă, glicemie, calcemie, magneziu, electroliți, reactivi de fază acută etc.;
• screening infecțios - culturi din sânge, urină, lichid cefalorahidian;
• analiza gazelor sanguine și monitorizarea saturației în oxigen (pulsoximetrie);
• examene imagistice - echografie transfontanelară, ecocardiografie, radiografie pulmonară, abdominală etc.;
• examen ORL;
• electroencefalogramă etc.

Prevenție

În cazul nașterilor premature sau dacă sunt depistate diferite patologii care pot asocia apariția apneei neonatale, părinții trebuie să fie informați de către medici în legătură cu îngrijirea adecvată și monitorizarea permanentă (igiena somnului, confort termic, oprirea/interzicerea fumatului în preajma nou-născutului, folosirea suzetei, etc.). Dacă medicul recomandă, părinții pot achiziționa acasă instrumente pentru monitorizarea crizelor de apnee – monitor cardiorespirator, saltea de apnee.

Este important ca părinții să fie informați despre posibilitatea apariției apneei la nou-născuți, pentru a ajuta personalul medical la identificarea rapidă a simptomelor. Un diagnostic corect pus la timp dă mai multe șanse copilului să primească un tratament adecvat și un prognostic favorabil.