Histamina: ce este și care e rolul ei în organism

Despre histamină

Histamina este o substanță chimică ce se găsește în anumite celule ale corpului și care e responsabilă de câteva funcții majore în organism. Este principalul element de mediere atunci când apare o hipersensibilitate, cum ar fi o alergie, infecție sau leziune, declanșând reacția inflamatorie.

Histamina provoacă multe dintre simptomele alergiilor, cum ar fi curgerea nasului sau strănutul. Atunci când o persoană este alergică la o anumită substanță, cum ar fi un aliment sau praf, sistemul imunitar consideră în mod eronat că acea substanță, de obicei inofensivă, este dăunătoare. În încercarea de a proteja organismul, acesta declanșează o reacție în lanț care determină unele dintre celulele corpului să elibereze histamină și alte substanțe chimice în sânge. Histamina acționează apoi asupra ochilor, nasului, gâtului, plămânilor, pielii sau tractului gastrointestinal, provocând simptome de alergie.

Compoziția chimică a histaminei

Histamina este o moleculă derivată dintr-un aminoacid. Ea face parte dintr-o clasă de compuși numiți amine biogene, care joacă roluri esențiale în diverse procese fiziologice.

Structura chimică a histaminei este derivată din aminoacidul histidina, care are o grupare amina (-NH₂) și un nucleu aromatic imidazol. Când histidina este decarboxilată (adică pierde un grup carboxil -COOH), se formează histamina.

Formula chimică a histaminei este C₅H₉N₃. Structura moleculei este una plană și conține un inel imidazol, o structură cu 5 atomi, în care doi dintre aceștia sunt atomi de azot. Această structură îi conferă histaminei capacitatea de a interacționa cu diverse receptori din corp și de a media efectele fiziologice.

Localizarea histaminei în organism

Histamina este distribuită în mai multe locații din corp, iar concentrațiile sale variază în funcție de tipul de celule și de funcția fiziologică. Cele mai importante locații ale histaminei includ:

Histamina în celulele mastocite și bazofile

• Mastocitele (sau celulele mastocite) și bazofilele sunt celulele cele mai importante în ceea ce privește stocarea și eliberarea histaminei. Aceste celule se găsesc în aproape toate țesuturile, dar sunt predominante în apropierea vaselor de sânge, mucoaselor și în piele.
  • Mastocitele conțin granule dense care sunt pline de histamină și alte substanțe active, precum heparina (un anticoagulant). Aceste celule sunt esențiale în răspunsurile imune și inflamatorii. Mastocitele se activează atunci când sunt expuse la alergeni sau la leziuni tisulare, iar în urma acestei activări, histamina este eliberată în spațiul extracelular, unde produce efecte asupra vaselor de sânge, sistemului imunitar și altor structuri.
  • Bazofilele sunt un tip de celule sanguine albe, mai puțin abundente decât mastocitele, dar și ele sunt implicate în reacțiile alergice și inflamatorii prin eliberarea histaminei din granule.
• Atunci când mastocitele sau bazofilele sunt activate (de exemplu, în urma unei reacții alergice), histamina este eliberată în sânge și țesuturi, provocând dilatarea vaselor de sânge, creșterea permeabilității acestora și stimularea altor reacții imunitare (cum ar fi recrutarea celulelor imunitare la locul infecției sau al inflamației).

Alte locații ale histaminei:

• Creier: Histamina joacă un rol important în sistemul nervos central, fiind un neurotransmițător. Este implicată în mai multe funcții, cum ar fi:
  • Reglementarea ciclului somn-veghe: histamina este asociată cu menținerea stării de veghe.
  • Reglarea atenției, învățării și comportamentului.
  • Creșterea activității cognitive și motivației.
• În creier, histamina este sintetizată și eliberată de neuroni histaminergici, iar aceasta acționează asupra diferitelor tipuri de receptori histaminergici (H1, H2, H3 și H4), care moderează diverse funcții cognitive și fiziologice.
• Tractul gastrointestinal (GI): în sistemul digestiv, histamina este prezentă în celulele enterocromafine, celule specializate care se află în mucoasa stomacului. Histamina are rolul de a stimula secreția de acid clorhidric (HCl) din celulele parietale ale stomacului, contribuind la procesul de digestie.
  • De asemenea, histamina reglează motilitatea intestinală și interacționează cu sistemul nervos enteric, influențând contracțiile musculaturii intestinale și absorbția nutrienților.
• Piele: în piele, histamina este eliberată în principal de către mastocite și joacă un rol crucial în reacțiile de inflamație și alergii cutanate. Eliberarea histaminei în piele poate duce la simptome precum erupții cutanate, mâncărimi și urticarii (bubițe roșii sau umflate pe piele). De asemenea, histamina joacă un rol în reacțiile la arsuri solare sau alte leziuni ale pielii.
• Plămâni: în sistemul respirator, histamina contribuie la creșterea permeabilității vasculare și dilatarea vaselor sanguine din plămâni, ceea ce poate duce la simptome de congestie nazală, tuse și dificultăți de respirație în cazul unei reacții alergice.

Histamina leagă receptorii specifici care se găsesc pe suprafața celulelor. Aceștia sunt de patru tipuri, toți fiind cuplați cu proteina G, iar efectele ei diferă în funcție de tipul de receptor pe care acționează:

Receptorii H1

Sunt răspândiți în tot corpul, inclusiv în neuroni, în celulele musculare netede ale căilor respiratorii și în vasele de sânge. Activarea receptorilor H1 determină reacțiile fiziologice stereotipe alergice/anafilactice:

• prurit;
• durere;
• vasodilatație;
• hipotensiune arterială;
• roșeață;
• tahicardie;
• bronhoconstricție.

De asemenea, receptorii H1 reglează ciclurile somn-veghe, aportul alimentar, funcția termică, emoțiile, locomoția, memoria și învățarea. Acești receptori mediază, de asemenea, majoritatea efectelor histaminei care sunt relevante pentru astm și pot include, de asemenea, caracteristici ale spasmelor musculare.

Receptorii H2

Se găsesc mai ales în celulele parietale ale mucoasei gastrice, în țesuturile musculare netede și în inimă. Activarea receptorilor H2 mediază:

• secreția de acid gastric;
• permeabilitatea vasculară;
• hipotensiunea;
• înroșirea feței;
• cefaleea;
• tahicardia;
• bronhoconstricția.

Relevanța clinică a receptorilor H2 este neclară, deoarece aceștia au puține efecte măsurabile asupra funcțiilor căilor respiratorii;

Receptorii H3

Se găsesc mai ales în neuronii histaminergici care modulează eliberarea de histamină, dopamină, serotonină, noradrenalina și acetilcolină în sistemul nervos central. Activarea receptorului H3 poate inhiba și provoca vasoconstricția în mucoasa nazală.

Receptorii H4

Sunt prezenți în măduva osoasă și în celulele hematopoietice periferice. Receptorii H4 joacă un rol esențial în diferențierea mieloblastilor și promieloblastilor și sunt considerați receptori de histamină ai sistemului imunitar, datorită rolului esențial pe care îl au în tulburările inflamatorii și în bolile autoimune.

Toți receptorii de histamină joacă un rol important în imunomodulare. Histamina reglează activitatea și diferențierea celulelor T, a celulelor B, a monocitelor și a celulelor dendritice din organele și țesuturile limfatice în timpul inflamației alergice.

Analizele specifice și valorile normale

Histamina provine din două surse, producția proprie a organismului și ingestia anumitor alimente, iar de metabolizarea ei este responsabilă diaminoxidaza (DAO). O activitate deficitară a acestei enzime poate duce însă la o acumulare de histamină, ceea ce are efecte negative asupra organismului.

Mulți oameni suferă de tulburări gastro-intestinale, migrene, dureri de cap, probleme ale pielii, probleme cardio-vasculare sau astm, provocate de intoleranța la histamină. Este adesea dificil să se facă distincția între o alergie imediată IgE (de tip 1) și o alergie alimentară IgG (de tip 3) sau o intoleranță la histamină, deoarece de multe ori simptomele sunt identice. Prin determinarea activității DAO, intensitatea intoleranței histaminei poate fi identificată în mod individual.

Confirmarea suspiciunii de intoleranță la histamină se face prin analize de sânge care măsoară atât nivelul histaminei, cât și pe cel al activității diaminoxidazei.

Determinarea nivelului de histamină în sânge poate fi utilă în evaluarea pacienților care prezintă simptome de alergie. De asemenea, analiza histaminei are rol adjuvant în diagnosticarea afecțiunilor generate de activarea mastocitară.

Valorile normale pentru histamina măsurată într-o probă de sânge sunt foarte scăzute.

O valoare crescută se înregistrează la persoanele care au mastocitoză și la cele care suferă de o reacție anafilactică. În cazul celei din urmă, nivelul histaminei din sânge crește foarte repede într-o perioadă scurtă de timp și revine la normal într-un interval de 30-60 de minute. De aceea, dacă recoltarea se face prea târziu, valorile histaminei pot ieși normale. În acest caz, măsurarea concentrației de histamină şi a metaboliţilor săi în urină constituie o alternativă eficientă pentru testare, ca urmare a faptului că valorile acestora se menţin crescute un timp îndelungat.

Testul genetic depistează dacă deficiența DAO este provocată de prezența unor modificări genetice (polimorfisme genetice) și ajută la stabilirea exactă a cauzelor simptomelor, precum și la personalizarea tratamentului. Este un test salivar, simplu, neinvaziv.

Despre antihistaminice

Antihistaminicele sunt medicamente care reduc sau blochează efectele histaminei, astfel încât opresc simptomele alergiei. Aceste medicamente funcționează bine dar nu pot ameliora fiecare simptom.

Antihistaminicele pot fi de două tipuri:

• de primă generație: conțin substanțe care trec ușor prin bariera hematoencefalică și influențează receptorii H1 din sistemul nervos central (SNC), care susțin procesul de reglare a ciclului somn-veghe; antihistaminicele de primă generație au proprietăți sedative, pot afecta funcțiile motorii și cognitive și pot provoca stare de somnolență;
• de a doua și a treia generație: spre deosebire de primele, nu au proprietăți sedative, nu au o capacitate atât de ridicată de a traversa bariera hematoencefalică și, deci, nu au efecte semnificative asupra sistemului nervos central. Potrivit unor studii recente, antihistaminicele din a doua și a treia generație sunt mai eficiente și mai sigure decât cele de primă generație și pot fi administrate adulților și copiilor mai mari de 2 ani.

În funcție de acțiunea lor asupra receptorilor, antihistaminicele pot fi:

Antihistaminice H-1 care combat:

• rinita alergică;
• alergiile alimentare;
• urticaria și alte erupții cutanate;
• conjunctivita alergică;
• răceala;
• hipersensibilitatea la anumite medicamente;
• mușcăturile și înțepăturile de insecte;
• răul de mișcare;
• insomnia;
• stările de anxietate.

Antihistaminice H-2 care combat:

• boala de reflux gastroesofagian;
• arsurile stomacale;
• ulcerele duodenale și gastrice;
• sindromul Zollinger-Ellison;
• durerile de cap;
• anafilaxia;
• anorexia;
• unele tipuri de dureri osoase;
• vertijul;
• boala Parkinson (pot reduce rigiditatea și tremurăturile).

Ca orice medicament, antihistaminicele pot avea efecte secundare adverse:

• ușoare: amețeală, oboseală, senzație de gură uscată sau sete excesivă, vedere neclară, retenție urinară, durere de cap, pierderea funcției motorii, constipație.
• severe: erupții cutanate, urticarie, umflături la nivelul feței, gurii sau gâtului, dificultăți de respirație sau de înghițire, delir.