Histamina: ce este și care e rolul ei în organism

Despre histamină

Histamina este o substanță chimică ce se găsește în anumite celule ale corpului și care e responsabilă de câteva funcții majore în organism. Este principalul element de mediere atunci când apare o hipersensibilitate, cum ar fi o alergie, infecție sau leziune, declanșând reacția inflamatorie.

Histamina provoacă multe dintre simptomele alergiilor, cum ar fi curgerea nasului sau strănutul. Atunci când o persoană este alergică la o anumită substanță, cum ar fi un aliment sau praf, sistemul imunitar consideră în mod eronat că acea substanță, de obicei inofensivă, este dăunătoare. În încercarea de a proteja organismul, acesta declanșează o reacție în lanț care determină unele dintre celulele corpului să elibereze histamină și alte substanțe chimice în sânge. Histamina acționează apoi asupra ochilor, nasului, gâtului, plămânilor, pielii sau tractului gastrointestinal, provocând simptome de alergie. 

Histamina leagă receptorii specifici care se găsesc pe suprafața celulelor. Aceștia sunt de patru tipuri, toți fiind cuplați cu proteina G, iar efectele ei diferă în funcție de tipul de receptor pe care acționează: 

Receptorii H1

Sunt răspândiți în tot corpul, inclusiv în neuroni, în celulele musculare netede ale căilor respiratorii și în vasele de sânge. Activarea receptorilor H1 determină reacțiile fiziologice stereotipe alergice/anafilactice: 

• prurit; 
• durere; 
• vasodilatație; 
• hipotensiune arterială; 
• roșeață; 
• tahicardie; 
• bronhoconstricție. 

De asemenea, receptorii H1 reglează ciclurile somn-veghe, aportul alimentar, funcția termică, emoțiile, locomoția, memoria și învățarea. Acești receptori mediază, de asemenea, majoritatea efectelor histaminei care sunt relevante pentru astm și pot include, de asemenea, caracteristici ale spasmelor musculare. 

Receptorii H2

Se găsesc mai ales în celulele parietale ale mucoasei gastrice, în țesuturile musculare netede și în inimă. Activarea receptorilor H2 mediază: 

• secreția de acid gastric; 
• permeabilitatea vasculară; 
• hipotensiunea; 
• înroșirea feței; 
• cefaleea; 
• tahicardia; 
• bronhoconstricția. 

Relevanța clinică a receptorilor H2 este neclară, deoarece aceștia au puține efecte măsurabile asupra funcțiilor căilor respiratorii;

Receptorii H3

Se găsesc mai ales în neuronii histaminergici care moderează eliberarea de histamină, dopamină, serotonină, noradrenalina și acetilcolină în sistemul nervos central. Activarea receptorului H3 poate inhiba și provoca vasoconstricția în mucoasa nazală. 

Receptorii H4

Sunt prezenți în măduva osoasă și în celulele hematopoietice periferice. Receptorii H4 joacă un rol esențial în diferențierea mieloblastilor și promieloblastilor și sunt considerați receptori de histamină ai sistemului imunitar, datorită rolului esențial pe care îl au în tulburările inflamatorii și în bolile autoimune.

Toți receptorii de histamină joacă un rol important în imunomodulare. Histamina reglează activitatea și diferențierea celulelor T, a celulelor B, a monocitelor și a celulelor dendritice din organele și țesuturile limfatice în timpul inflamației alergice.

Analizele specifice și valorile normale

Histamina provine din două surse, producția proprie a organismului și ingestia anumitor alimente, iar de metabolizarea ei este responsabilă diaminoxidaza (DAO). O activitate deficitară a acestei enzime poate duce însă la o acumulare de histamină, ceea ce are efecte negative asupra organismului. 

Mulți oameni suferă de tulburări gastro-intestinale, migrene, dureri de cap, probleme ale pielii, probleme cardio-vasculare sau astm, provocate de intoleranța la histamină. Este adesea dificil să se facă distincția între o alergie imediată IgE (de tip 1) și o alergie alimentară IgG (de tip 3) sau o intoleranță la histamină, deoarece de multe ori simptomele sunt identice. Prin determinarea activității DAO, intensitatea intoleranței histaminei poate fi identificată în mod individual.

Confirmarea suspiciunii de intoleranță la histamină se face prin analize de sânge care măsoară atât nivelul histaminei, cât și pe cel al activității diaminoxidazei.

Determinarea nivelului de histamină în sânge poate fi utilă în evaluarea pacienților care prezintă simptome de alergie. De asemenea, analiza histaminei are rol adjuvant în diagnosticarea afecțiunilor generate de activarea mastocitară.

Valorile normale pentru histamina măsurată într-o probă de sânge sunt foarte scăzute.

O valoare crescută se înregistrează la persoanele care au mastocitoză și la cele care suferă de o reacție anafilactică. În cazul celei din urmă, nivelul histaminei din sânge crește foarte repede într-o perioadă scurtă de timp și revine la normal într-un interval de 30-60 de minute. De aceea, dacă recoltarea se face prea târziu, valorile histaminei pot ieși normale. În acest caz, măsurarea concentrației de histamină şi a metaboliţilor săi în urină constituie o alternativă eficientă pentru testare, ca urmare a faptului că valorile acestora se menţin crescute un timp îndelungat.

Testul genetic depistează dacă deficiența DAO este provocată de prezența unor modificări genetice (polimorfisme genetice) și ajută la stabilirea exactă a cauzelor simptomelor, precum și la personalizarea tratamentului. Este un test salivar, simplu, neinvaziv.